Zilele trecute, la Forumul Global organizat de Institutul McCain, Henry Kissinger, 97 de ani, patriarhul politicii externe americane, spunea ca „in incercarea de a-si defini rolul global, Europa este tentata sa-si asume o alta politica externa decat Statele Unite. Pe termen scurt, consecintele vor fi pozitive si pentru Europa, si pentru SUA. Insa pe termen lung, autonomia va reduce Europa la statutul de apendice al Eurasiei”. Mai mult, elaborand cu privire la identitatea europeana, Kissinger considera ca „UE nu a reusit inca sa-si creeze o identitate politica si nici o constiinta politica. Deciziile se iau prin compromis, intr-un mod administrativ, de la caz la caz. Din punctul meu de vedere, nu poate sa existe o viziune pe care sa o descriem drept europeana. De sute de ani, Europa a venit cu idei noi despre structurile politice si viziunile politice. Multe dintre marile idei despre libertate si democratie au venit din Europa. Atunci, Europa era unita din punct de vedere filosofic. Acum, se pare ca UE se poate concentra pe aspecte economice si tehnologice, nu insa si pe cele istorice. Or, daca Europa vrea sa participe la relatiile internationale ca o singura entitate, va trebui sa genereze idei care sa fie aplicabile in circumstantele europene, dar sa aiba relevanta si pentru restul lumii”. Astazi, Europa nu mai doreste o relatie transatlantica cu SUA in rolul de lider. „Europa nu mai cauta acest lucru. Europa vrea autonomie, nu mai vrea sa fie condusa. (…) Diferentele dintre Europa si America nu au aparut in timpul administratiei Trump, ele erau tot mai evidente in perioada anterioara, iar acest lucru era vizibil de ambele parti”. Iata, asadar, in cateva cuvinte, schitata paradigma de evolutie a Batrinului Continent, o cautare de sine si de destin.

Incotro, Europa?

Bruno Le Maire, ministrul francez al Economiei si Finantelor si unul dintre cei mai apropiati camarazi de proiect politic ai lui Emmanuel Macron este autorul unei carti-manifest cu titlul „Noul Imperiu. Europa secolului XXI” care, de altfel, a provocat ample dezbateri de-a lungul si de-a latul continentului mai ales datorita faptului ca, in paginile sale, autorul prezinta ceea ce mai este cunoscut, inca din anii ’90, drept „A Treia Cale” ca o varianta dezirabila de viitor pentru dezvoltarea omenirii, in general, si a Europei, in special. Adica, nici socialism, nici liberalism, ci o societate tehnocratica in care fiecare cetatean sa produca dupa posibilitatile sale si sa primeasca dupa nevoile pe care le are, o societate condusa de cei care stiu cum „sa faca focul”, cunosc ceea ce trebuie si pot sa puna in practica… Asa cum spuneam, publicarea cartii in plina criza de identitate a Europei a provocat multa emotie. Si asta pentru ca Europa intarzie prea mult sa aiba o directie conceptuala clara, asumata de toti subiectii sai. Sunt falii multiple intre suveranism si federalism, intre progresism si conservatorism, intre pro-imigrare si contra-imigrare in cadrul unei multiculturalitati neimplinite, intre industrializare si dezindustrializare, intre economia verde si cea de dezvoltare, intre Nord si Sud, intre Est si Vest, fara a mai vorbi despre cele geopolitice intre pro-America si contra-America, intre pro-Rusia si contra-Rusia, intre pro-China si contra-China si asa mai departe. Da, este mare nevoie de schimbare, dar care sa fie sensul schimbarii? Aceasta este intrebarea.
Dar, atrage atentia Le Maire, „Europa poate sa si dispara. Nu piata unica, ci proiectul politic. Niciodata, de la Tratatul de la Roma din 1957, elementele de explozie nu au fost atat de puternice: apar tensiuni interne intre statele membre UE in momentul cand (…) infruntarea dintre SUA si China, tari ale caror date de dezvoltare de tehnologii si putere financiara ne depasesc, ne impune o alegere radicala intre o Europa suverana si o Europa supusa. Este timpul ca Europa sa-si afirme si ea puterea. Cea a unui continent bogat prin diversitatea natiunilor sale, avand adevarate frontiere. O putere tehnologica care favorizeaza crearea de campioni industriali europeni, capabili sa creeze locuri de munca si sa asigure pregatirea profesionala a sute de milioane de cetateni europeni. O putere in serviciul pacii si care sa apere interesele sale economice si militare, intreprinderile si cetatenii sai. Europa trebuie sa defineasca un proiect politic si sa se afirme, in secolul XXI, drept un Nou Imperiu“.

Un Imperiu European pentru secolul XXI …

Dupa cum remarca un cunoscut analist roman, folosirea termenului de „Imperiu“ pune mai multe probleme dificile deoarece implica, din start, ca intreaga constructie europeana ar fi una de tip neo-imperial, cu un centru de comanda in Bruxelles (sau Berlin, sau Paris – de exemplu), conectat desigur la celelalte capitale europene, dar si faptul ca o politica neo-imperiala europeana va intra in competitie directa cu China si SUA. Asadar, avem de-a face, poate, cu o exprimare nu prea fericita, dar care exprima totusi o realitate imperativa: nevoia regasirii, a redobindirii unei suveranitati europene. Aceasa „ne face sa reflectam asupra notiunii de suveranitate europeana, un amestec intre suveranitatea nationala (solidaritate, protejarea cetateanului, justitie etc.) si o suveranitate europeana care uneste natiunile si care, spre exemplu, permite sa avem o putere comerciala unica. Este hibrida, un amestec intre natiune si Europa si refuza simplismul in care unii ne-ar vedea legati, nationalism de o parte si federalism de alta parte… natiunile nu inseamna nationalisme!“, spune le Maire. A Treia Cale propune „un nou capitalism, respectuos fata de drepturile salariatilor si purtator al unui proiect care sa aiba sens pentru zona industriilor si care sa afirme necesitatea unei tranzitii ecologice“. „Pentru mine – spune Bruno Le Maire – fractura Nord-Sud nu mai reprezinta fractura decisiva. Totul se va juca intre Europa occidentala si Europa centrala si de est. Acolo nici recuperarea economica nu mai este suficienta si nici santierele de infrastructura… Nu mai putem continua sa anuntam o Europa cu mai multe viteze fara sa ne gandim la consecinte. Trebuie ca proiectele comune sa fie alese impreuna cu noile tari membre. Dincolo de moneda si de vulnerabilitatea noastra financiara, cea mai mare primejdie pentru UE este ca memoriile noastre sa nu se acordeze impreuna. Fracturile culturale si de memorie, amplificand populismele, fac sa creasca riscurile economice“. Chestiunea esentiala, subliniaza Bruno Le Maire, este aceasta a suveranitatii europene pentru simplul motiv ca „nu exista suveranitate politica fara o suveranitate tehnologica. Cand toate datele companiilor europene pot fi recuperate de administratia americana (sau de cea chineza – n.n.) prin intermediul Cloud Act, cand nu stapanesti datele tratate prin intermediul inteligentei artificiale pentru recunoastere faciala, cand toate datele noastre medicale cad pe mana strainilor, atunci nu mai exista suveranitate“

… care, deocamdata, seamana doar cu sfarsitul Imperiului Roman

Ei bine, in timp ce elitele politice si universitare dezbat aceste importante probleme conceptuale, realitatea europeana de zi cu zi este literalmente debordata de procese inexorabile si corozive. „In scurt timp – explica el – Europa va deveni islamica si se va africaniza. Ne vom confrunta cu aceeasi soarta ca si Imperiul Roman distrus de invaziile barbare. Este rezultatul acceptarii nelimitate a corectitudinii politice”, trage semnalul de alarma profesorul emerit de lingvistica al Universitatii Roma Tre, Raffaele Simone, ingrijorat de fluxul continuu de imigratie ilegala spre Europa. Reputatul savant nu are nicio indoiala: exista foarte multe semne care arata ca „Europa va deveni islamica si se va africaniza”. Situatia din lumea a treia, mai ales dupa dezastrul pandemiei de Coronavirus, a devenit si mai dificila. Este clar ca, daca oamenii au de ales intre a muri in Africa si a trai in saracie in Europa, vor alege a doua varianta. Simone este sceptic cu privire la posibilitatea integrarii noilor veniti. „Acceptarea fara limite – conchide el – va duce la implinirea profetiei lui Michel Houellebecq din sumbrul sau roman <Supunere>. Mai repede decat ne imaginam, Europa va deveni islamica si africanizata si se va descoperi, asa cum a spus Paul Valéry, ca este doar un mic promontoriu al Asiei”.

Criza de sistem, fortele centrifuge si prejudecatile fatale deschid drumul celei de-A Treia Cai

Pentru a intregii acest puzzle la capatul caruia se afla „A Treia Cale”, sa vedem si opiniile lui André Loeskrug-Pietri, directorul organizatiei Joint European Disruptive Initiative (JEDI), care, intr-un articol publicat de Euractiv, avand titlul „Europa, Franta, Germania – Zero Speranta?”, diagnosticheaza apoplexia care a lovit UE.

„Atatea proiecte europene sunt blocate sau incetinite pentru ca marile state membre, incepand cu Germania si Franta, vorbesc despre Europa, dar actioneaza la nivel national. Strategii de inteligenta artificiala fragmentate, politici industriale necoordonate, agentii de inovatii imprastiate, fiecare pentru el in domeniul licentelor 5G, atitudini diferite fata de China… In acest ritm de melc, cu aceasta politica a pasilor mici, cum am putea avea cea mai mica nadejde in privinta Europei ? Intr-o epoca in care democratiile sunt din ce in ce mai mult puse in discutie de catre sistemele autoritare din Est si din Asia, de populismul de peste Atlantic si in interiorul frontierelor europene, si in care noile puteri puteri tehnologice renunta de facto din ce in ce mai mult la functiile de securitate, democratiile se mai afla ele la inaltime? Conducatorii nostri sunt la inaltime? Principiile democratice ale consensului, ale puterii majoritatii, ale drepturilor individuale, ale statului de drept, ale alegerilor corecte sunt ele amenintate intr-o lume care pune mai mult pret pe doua competente contradictorii: capacitatea de a gandi pe termen lung, un punct forte al Chinei adesea subliniat, si de a fi incredibil de agil, chiar imprevizibil, un domeniu in care exceleaza presedintele american? (…) Daca se inmultesc miscarile sociale si pun sub semnul intrebarii democratia reprezentativa, lucrul nu este lipsit de importanta. Popoarele, percepand ca nivelul lor de trai scade, simt ca proiectul european se afla in impas. Pentru a evita o naruire totala a institutiilor, statele membre trebuie sa isi schimbe logica. Ele trebuie sa inteleaga ca prosperitatea, satisfactia cetatenilor si restaurarea Europei in jocul geostrategic al marilor puteri, nu sunt decat elementele aceleiasi ecuatii. Exista o speranta. Dar aceasta speranta nu va deveni realitate decat odata cu o anumita forma de revolutie”.

Este nevoie de un nou Tratat pentru UE

Asadar, am vazut opiniile unui geopolitician, Henry Kissinger, ale unui pan-european, Bruno La Maire, ale unui savant, profesorul emerit Raffaele Simone si ale unui specialist al crizelor, André Loeskrug-Pietri. Toti evoca nevoia unei schimbari cu adevarat democratice in UE. E nevoie de un concept unitar, de o directie strategica, de institutii innoite, altfel existand riscul fragmentarii si al esuarii proiectului de unitate europeana. Intr-un fel, desi nimeni nu o spune sau nu o recunoaste deschis, este nevoie sa se umble la chiar fundamentele actualei constructii care paraie din toate incheieturile. Intrat in vigoare acum ceva mai mult de 11 ani, Tratatul de la Lisabona a permis un pas inainte, dar a si demonstrat ca si-a trait deja traiul. Nascut din falimentul proiectului care stabilea o Constitutie a Europei, a absorbit circa 80% din continutul acesteia. El a fost fructul tandemului franco-german compus atunci din Angela Merkel, doritoare pe vremea aceea, in 2007, sa afirme presedintia germana a UE in timpul primului semestru al acelui an, si Nicolas Sarkozy, care abia ales presedinte in Franta, intentiona sa puna in aplicare ideea sa de „mini-tratat” care ar fi inchis criza institutionala provocata de dublul „nu” francez si olandez in referendumurile din mai si iunie 2005 privind Constitutia Europei. In cele din urma, Tratatul a fost aprobat, dupa multe tatonari si referendumuri nationale, dar n-a avut niciodata cu adevarat o sustinere populara. Adevarul este ca Uniunea sufera de pierdere de incredere din partea cetatenilor sai, iar Brexitul nu este decat fata cea mai vizibila a unei derive care are radacini vechi.

Acum, cand, in sfarsit, reincepe Conferinta asupra viitorului Europei, e timpul ca Uniunea sa-si recunoasca propriile greseli si sa actualizeze valorile fondatorilor sai, incepand cu Robert Schuman si Declaratia sa care a stat la baza nasterii proiectului european postbelic. In fata tuturor provocarilor de astazi, UE trebuie sa iasa rapid din situatia actuala, sa se gandeasca la prezent si mai mult la viitor. Asta inseamna reforma, noi politici si solutii concrete. Este nevoie de o simplificare a institutiilor de la Bruxelles, de o mai directa responsabilitate politica si, mai ales, de mai putin egoism al tarilor mari si puternice. O Uniune fara cei mici si mai slabi, fara solidaritate si incluziune nu poate exista, dupa cum deja s-a demonstrat in timpul crizei de coronavirus. La vechea dilema – „cine raspunde la telefonul Europei?” – trebuie gasit, totusi, raspunsul final. Este presedintele Comisiei? Este presedintele Consiliului european? O fi tara care, din cand in cand, preia presedintia timp de 6 luni a UE? Sau poate este presedintele Bancii Centrale Europene? Sa fie presedintele Eurogrupului? Poate este Inaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate? Sau, cum ar spune exponentii real-politik-ului, mai degraba este „perechea franco-germana”? In dezorganizarea generala (rezultat paradoxal al supra-organizarii), pare ca ultima varianta este, deocamdata, cea mai probabila… Nu neaparat si cea mai optima.

Cu alte cuvinte, este nevoie de un nou Tratat de Uniune Europeana. Democratia supranationala are nevoie de o adevarata politica transnationala intr-o circumscriptie unica, europeana: fiindca vom putea avea adevarate miscari politice europene doar daca vor fi votate direct de cetatenii europeni. De aceea trebuie iesit din „status quo-ul” actual si depasit Tratatul de la Lisabona, care, sa ne reamintim, a fost un compromis dupa esuarea tragica a validarii Constitutiei Europene.

Optiunile geopolitice ale Europei

In cele din urma, pentru Europa, este si o chestiune de supravietuire. Ciclul istoric deschis dupa prabusirea comunismului s-a incheiat. Globalizarea a devenit un proces obiectiv care remodeleaza planeta in perspectiva iminentei „a patra mari revolutii industriale” a omenirii. URSS a disparut in istorie, China a renascut ca putere globala. Vechea Persie supravietuieste ca putere regionala, chiar si in pofida incremenirii aiatolahilor sai. La fel si Rusia, care isi cauta imperiul pierdut.

In jurul Europei nu e liniste. Revolutii, dictaturi si regimuri iliberale autoritare, razboaie religioase si neo-coloniale, nelinisti identitare, revendicari teritoriale, mari nevoi economice si sociale, exoduri de populatie – nimic nu lipseste. Ca intotdeauna de-a lungul a mii de ani, in apropiere, Pamantul Sfant este scaldat necontenit cu sange. Africa de Nord, Levantul, Asia Mica si Europa de Est sunt in zona de responsabilitate a Europei. In tot acest Hinterland economia, comertul, fluxurile financiare, tot ceea ce inseamna viata, dezvoltare, civilizatie sunt in conexiune cu Europa. Securitatea si bunastarea acestei zone si a Europei sunt inseparabile. Baltica, Mediterana si Marea Neagra sunt, toate, „mare nostrum”. Cu beneficiile si provocarile care decurg din asta. „Vecinatatea apropiata” merge din gheturile nordului pana in nisipurile de dincolo de Mediterana si din stancile Atlanticului pana in stepele rasaritului.

Lumea de maine este una integrata. Pentru a cucerii viitorul, mari procese de integrare isi tureaza motoarele la maximum: Europa (UE), America de Nord (NAFTA), Asia ( FTAAP-Zona de liber-schimb Asia-Pacific, ASEAN), Eurasia (Uniunea Eurasiatica), America Latina (Asociatia de integrare latino-americana, MERCOSUR, UNASUR-Uniunea Natiunilor Sud-Americane), chiar si Africa (Uniunea Africana) si altele. Competitia este dura, fara menajamente. La masa viitorului, primii care vor reusi vor fi si primii „serviti”.

Procesul european de integrare este cel mai vechi si cel mai avansat dintre toate. Si, cu toate acestea, asa cum am vazut, are problemele sale. Dar ele trebuie depasite cu orice pret. Pe „marea tabla de sah a Lumii”, ca sa il citam pe Zbigniew Brzezinski, alta mare eminenta cenusie a politicii externe mondiale, se reaseaza piesele. Statele Unite ale Americii si China sunt acum puterile globale.

Pentru ca Europa sa isi asigure un loc la masa marilor decizii sunt doar trei scenarii: 1) intrarea in siajul unei supra-puteri, la remorca sa oricat de eleganta, printr-o alianta strategica, politica si economica; 2) obtinerea unei mase critice prin alianta cu o putere regionala (Rusia, de exemplu) si 3) trecerea la un alt nivel al integrarii europene astfel incat supra-puterea sa economica sa devina si strategica. Iar acest din urma caz nu poate deveni realitate decat printr-o si mai mare integrare a statelor membre, adica, spus mai pe sleau, printr-o si mai mare delegare de suveranitate in cadrul unui proces de federalizare! Si, intr-adevar, o Federatie Europeana s-ar aseza pe picior de egalitate cu America si China la orice masa de negocieri. Cu certitudine am avea atunci o lume mai sigura, mai previzibila si cu adevarat multipolara.

Probabil ca intr-acolo vor evolua lucrurile, dar nu peste noapte. Procesul va fi mai indelungat, cu un orizont acceptabil in a doua jumatate a acestui secol, dupa ce noile tensiuni hegemonice globale se vor fi epuizat. Presedintele Frantei, Emannuel Macron este adesea ironizat, poate nu atat pentru viziunea sa politica, cat mai degraba pentru impacienta cu care vrea acum o Europa-mare jucator strategic, cu o voce unica si un unic tel. Acum nu se poate. Inca. Deocamdata, Europa nu este pregatita, dupa cum s-a vazut, sa gestioneze o competitie/confruntare nu doar cu puterile mondiale, dar nici macar cu cele regionale, cum ar fi Rusia sau Turcia. Dar, tocmai de aceea, intr-un viitor nu foarte indepartat, ea ar trebui sa actualizeze potentialul pe care il are prin instituirea si apoi actiunea in virtutea unei noi forme de „suveranitate europeana” comuna – deopotriva economica, militara si strategica. Atunci, Europa va putea fi intr-adevar gardianul multilateralismului, aparandu-se activ impotriva capriciilor unor despoti post-moderni si contra modelelor economice si politice concurente, oriunde s-ar afla ele. Mai mult, valorile sale perene, care au stat la baza minunatei lumi noi dar si a democratiilor de astazi, vor fi nu doar in siguranta ci vor putea si inflori pe deplin pretutindeni.