Armaghedonul european a inceput cu scandalul AstraZeneca si a continuat cu escaladarea conflictului intern, din spatele usilor inchise, din cercul restrans al conducerii Uniunii, dintre liderii acesteia. Starea de tensiune dintre Presedintele Consiliului European si presedintele Comisiei Europene este la cote inacceptabile. Sunt in jur de zece oficiali ai UE care pot reclama titlul de ”presedinte” in cadrul acesteia si fiecare isi doreste cat mai multe atributii in coordonare. Imi aduc aminte momentul cand UE a primit Premiul Nobel pentru Pace, in 2012, discursul a fost tinut de presedintii Consiliului si Comisiei, iar medalia a fost primita de presedintele Parlamentului European. Avem deaface cu o struto-camila institutionala, in spatele carei se afla doua capitale Berlin si Paris, care, cel putin pe fata sustin public integrarea si chiar federalismul european (ceea ce ar fi benefic!), insa in culise actioneaza pentru a-si maximiza beneficiile nationale si refuza crearea unui portofoliu care sa contopeasca cele doua functii de mai sus (Consiliu si Comisia Europeana). Europa are probleme de leadership dar si de intelegere a politicii presedintelui SUA, Joe Biden. Si in tot acest vacarm si in aceasta lupta pentru putere implicarea ”factorului Putin”, unul impredictibil (urmeaza alegeri si in Rusia), contine elementele care in timp vor duce la fisurarea coeziunii Uniunii si poate in final la colapsul acesteia. UE. Nu sunt cuvinte dure, aceasta este realitatea spre care ne indreptam. Pacea stabilita dupa al Doilea Razboi Mondial, care a dus la bunastarea Occidentul, este in pericol de colaps datorita leadershipului. Sunt doua puncte fierbinti in Europa, a caror explozie va produce o criza fara precedent: Ucraina si Turcia. Sa incercam sa facem o radiografie scurta unei Europe in deriva, in principal, din cauza leadershipului.

Uniunea Europeana a intrat intr-o era a transformarii

Confruntandu-se cu o crestere a nationalismului si cu o criza neincetata de legitimitate, liderii europeni se lupta sa gaseasca raspunsuri comune la provocarile cu care se confrunta Uniunea. Incapacitatea liderilor politici europeni de a aborda problemele intr-o maniera colectiva si decisiva a determinat mai multi observatori sa concluzioneze ca UE sufera de o criza a conducerii. Suntem intr-o perioada in care lideri care au marcat evolutia Uniuni pleaca (Angela Merkel). In timp ce partidele de centru-dreapta ale Germaniei continua sa ofere cam aceleasi solutii, Verzii au aparut recent ca un concurent serios inaintea alegerilor federale din septembrie. Avem deja o ”Revolutie de catifea verde” la Berlin! Ce se va intampla cu presedintele Macron la anul? Nu stim. Pot miscarile interne determina reaparitia lui Le Pen pe scena? Mandatul lui Macron a fost modelat pana acum de probleme interne, inclusiv protestele de o luna de zile ale Gilets Jaunes (veste galbene) sau de gestionarea pandemiei de COVID-19 de catre guvernul sau. Si mai stim ca o mie de militari rezervisti dar si ofiteri activi (care vor fi trecuti in rezerva), precum si 20 de generali pensionati l-au avertizat pe presedintele Macron cu privire la un posibil razboi civil, intr-o scrisoare considerata xenofoba si radicala, ce face apel la patriotism atacand insa imigrantii. Scrisoare vine la peste 60 de ani de la lovitura de stat esuata impotriva generalului de Gaulle, condusa de generalii care atunci urmareau sa impiedice Algeria- pe atunci o colonie franceza – sa obtina independenta. Ca un facut dupa aparitia scrisorii a avut loc un atentat, considerat terorist, la un sediu de politie din Rambouillet. Anul dinaintea alegerilor prezidentiale franceze este de obicei plin de rasturnari de situatii, comploturi care remodeleaza situatia partidelor, asa ca ar trebui sa fim foarte atenti la analiza popularitatii actuale a candidatilor cu ceea ce s-ar putea intampla pana la sfarsitul anului.

Extinderile UE si situatia actuala

Numeroasele extinderi ale UE au modificat substantial configurarea intereselor si au sporit diversitatea actorilor din procesul de elaborare a politicilor UE. Acest lucru face ca dependenta conducerii Uniunii de catre un stat membru (sau un tandem) sa fie putin probabila si limiteaza sever spatiul pentru acordul paneuropean asupra unor decizii. In plus, in ultimii ani s-a observat o tendinta spre polarizarea politicii europene pe zonele geografice ale Europei: tarile din nord si cele din sud cele din est si cele din vest. Criza zonei euro, criza refugiatilor europeni si criza statului de drept au aratat ca deciziile UE au consecinte semnificative pentru statele sale membre si pentru oameni, dar inca aceasta nu se constituie intr-o comunitate politica coeziva cu norme, valori si prioritati politice comune. Intr-un astfel de mediu, chiar si eroilor politici din trecutul Europei l-ar fi greu sa ofere o solutie la crizele Europei. Presedintele Emmanuel Macron este creditat ca a introdus conceptul de „suveranitate europeana” in discursul de la Sorbona din Paris, imediat dupa ce a fost ales in 2017. Folosit ocazional, conceptul incerca sa explice aproape tot ceea ce face Uniunea Europeana in lume. De la Sorbona, definitia suveranitatii europene a lui Macron s-a schimbat considerabil, sub influenta crescanda a mai multor consilieri informali – in special a fostului ministru de externe usor eurosceptic, Hubert Vedrine. In aceste zile, cand Macron aduce ideea, este mai probabil sa foloseasca cuvantul „autonomie” decat „suveranitate”, asa cum a aratat clar interviul sau din Le Grand Continent din noiembrie 2020. Practic, ideea lui Macron de „autonomie europeana” a fost redusa la un impuls pentru cheltuieli militare europene mai mari si o identitate europeana clara de aparare in cadrul NATO – spre deosebire de dorinta de a crea un complement sau chiar un rival al aliantei transatlantice, asa cum unii au comentarii despre „moartea cerebrala” a NATO in The Economist in 2019. De asemenea, presedintele francez s-a indepartat oarecum de „doctrina sa Sorbona” originala, acordand mai putina importanta in comentariile recente planurilor sale de consolidare si „completare” a zonei euro. Progresele realizate in acest domeniu, in special fondul de recuperare de 750 miliarde EUR, parca l-au satisfacut deocamdata. Si, desi multi vor sustine ca recentul acord de investitii al UE cu China este un exemplu de autonomie strategica in actiune, adevarul este mai incomod: Acordul reflecta o combinatie de mercantilism cinic al UE combinat cu dorinta de a valorifica puterea SUA acolo unde capacitatile UE lipsesc. Chiar si ambitiile mai modeste ale lui Macron in domeniul apararii raman un ideal greu de realizat. Evolutia gandirii lui Macron este, intr-o oarecare masura, confirmata de faptul ca in Germania, crestin-democratii conservatori nu privesc favorabil marile sale viziuni francez si sunt convinsi ca NATO ramane coloana vertebrala a infrastructurii de securitate a Occidentului. Macron ar putea avea dreptate sa puna apararea si cresterea cheltuielilor militare in centrul argumentului sau pentru o Europa mai puternica si mai politica, dar este inevitabil vazut in alte capitale – in special la Berlin – ca o modalitate inteleapta de a pune Franta in capul mesei.

Lupta pentru putere la Bruxelles

Dar daca guvernele statelor membre se intreaba cine a numit astfel de persoane ”nexperimentate” pentru functii atat de importante, nu au mult de cautat. Dupa trei zile de negocieri intense in Consiliul European din vara anului 2019, atat observatorii de la Bruxelles, cat si cei insisi nominalizati au fost surprinsi de numele prezentate pentru principalele pozitii ale UE: ministrul german al apararii Ursula von der Leyen pentru presedintele Comisiei, fostul prim-ministru belgian Charles Michel in calitate de presedinte al Consiliului European, Ministrul spaniol de Externe Borrell in calitate ”ministru de externe european” si (cel mai putin surprinzator) director general al Fondului Monetar International Christine Lagarde in calitate de presedinte al Bancii Centrale Europene. Niciunul dintre noii lideri ai UE nu a fost prima alegere pe liste – cu exceptia Lagarde. Acest lucru nu a avut prea mult de-a face cu vechimea si experienta lor, a avut de-a face cu lumea din ce in ce mai complexa a politicii UE, unde consensul si razboaiele teritoriale institutionale depasesc adesea strategia politica comuna. Combinatia de factori care trebuie luati in considerare face dificila alegerea candidatilor potriviti pentru un post important. In cel mai rau caz, aceasta alegere slabeste UE atat pe plan intern, punand guvernele impotriva institutiilor de la Bruxelles, iar pe plan extern, nereusind sa arate un front coerent lumii. Problemele actuale cu conducerea UE sunt rezultatul direct al incapacitatii (sau refuzului) guvernelor europene de a conveni asupra unei echipe care avea o viziune clara si puternica pentru Europa. Numirile au avut loc datorita interactiunii dintre rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European din mai 2019 si procesul Spitzenkandidaten, prin care candidatul celui mai mare grup politic din noul Parlament ar fi trebuit sa devina presedinte al Comisiei. Partidul Popular European de centru-dreapta (PPE) a castigat alegerile, dar Spitzenkandidat-ul, Manfred Weber, a fost atat de nepopular incat chiar si un Consiliu European dominat de PPE l-a respins. Unii lideri ai familiei PPE, inclusiv Angela Merkel, ar fi sustinut Spitzenkandidat-ul Aliantei Progresiste a Socialistilor si Democratilor (S&D), Frans Timmermans, fost ministru olandez de externe si vicepresedinte al Comisiei lui Jean-Claude Juncker. Cu toate acestea, majoritatea isi doreau slujba pentru grupul PPE. Timmermans s-a opus si tarilor din Europa Centrala care, la randul lor s-au opus incercarilor sale de a aborda incalcarile statului de drept in Romania, Ungaria si Polonia si au facut opozitie la alegerea lui. Cu Timmermans in afara cursei, liderii europeni s-au grabit sa gaseasca un candidat de compromis. Ursula von der Leyen, un conservator german francofon, a fost acceptabil atat pentru Germania, cat si pentru Franta, dar si pentru tarile din Visegrád si pentru PPE, in randurile carora a fost inscrisa. Ursula von der Leyen, era atunci ministrul aparari al Germaniei, considerata unul dintre cei mai slabi ministri ai cabinetului. Ea si-a dorit sa devina ”Noua Merkel” desi Merkel a considerat-o, conform Politico, intotdeauna ca un ministru al cabinetului ei. Ursula von der Leyen a stiu ca nu va fi niciodata egala Cancelarului Germaniei. Numirea ei, a fost stabilita in spatele usilor inchise, fiind sustinuta de presedintele Frantei si a creat un efect de domino: Comisia mergand la un conservator german, socialistii din sud si liberalii aveau nevoie si ei de locuri de munca de top. Astfel intra Josep Borrell si Charles Michel pe lista. Este clar ca am avut o disputa franco-germana si am obtinut, in final, o rivalitate personala intre Charles Michel si Ursula von der Leyen. Nu va fi niciodata usor pentru Ursula von der Leyen, Josep Borrell si Charles Michel sa conduca o UE ezitanta datorita tensiunilor crescande intre China si SUA sau sa managerieze iesirea Marii Britanii din bloc, sau poate pentru a opri curentul iliberal din interiorul Uniunii, pentru a cita trei dintre numeroasele provocari cu care se confrunta UE. Pandemia de coronavirus a devenit un factor care a complicat si mai mult situatia din Uniune.

Gafe diplomatice!

Cei trei au gafat in permanenta. Primul a gafat Charles Michel atunci cand a dezvaluit un proiect de infiintare a unui institut al UE pentru formarea imamilor ca modalitate de combatere a extremismului – o idee franceza care pare sa nu fi fost constienta de pericolele combinarii terorismului si islamului. Apoi a urmat Borell cu dialogul de la Moscova si parere pe care a exprimat-o despre o relatie a UE cu China. Gafele recente facute de Ursula von der Leyen, Presedintele Comisie Europene, si de Josep Borrell, Inalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate, privind lansarea vaccinarii COVID-19, inclusiv scandalul AstraZeneca (discutat intr-o nota de subsol) si, respectiv, politica fata de Rusia, au iritat statele membre. Conducerea UE a inceput prost in 2021 sau poate a continuat in acelasi mod de la instalarea ei in 2019. Presedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, poarta doar o mica parte a responsabilitatii pentru progresul lent al statelor membre UE in vaccinarea populatiilor impotriva COVID-19, dar incercarile sale de a da vina pe altii (vezi relatia contondenta cu Marea Britanie) nu a facut bine. Mai mult, incercarea panicarda a Comisiei de a inchide granita Irlandei cu Irlanda de Nord pentru a impiedica exportul de vaccinuri in Regatul Unit a reaprins tensiunile cu Marea Britanie din cauza Protocolului privind Irlanda de Nord din Acordul de retragere al Regatului Unit. Intre timp, vizita riscanta din punct de vedere politic la Moscova a Inaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate, Josep Borrell, a fost descrisa pe larg ca umilitoare: ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a acuzat liderii UE ca au mintit despre otravirea figurii opozitiei ruse Alexei Navalni si a descris UE ca un partener lipsit de incredere – toate acestea in timp ce Borrell statea tacut langa el la conferinta de presa. Rusii si-au subliniat dispretul fata de prezenta lui Josep Borrell declarand trei diplomati ai statelor membre UE ”personae non gratae” in timp ce acesta se intalnea cu ministrul de externe rus Lavrov. Ursula von der Leyen si Josep Borrell au o misiune mai grea decat Charles Michel. Charles Michel este omul lui Macron conform lui Politico [1] dar are avantajul ca a fost primul ministru al Belgiei, un avantaj incontestabil fata de ceilalti presedinti. Stilul de conducere al lui Ursula von der Leyen este diferita de bonomia predecesorului sau, luxemburghezul Jean-Claude Juncker [2]. Spre deosebire de el, ea nu este o veterana a politicii UE. Ea se bazeaza pe un cerc restrans de consilieri, dintre care multi nu sunt familiarizati cu intrigile ”palatului european de la Bruxelles” – poate pentru ca au venit direct de la biroul ei ministerial din Berlin. De asemenea, ea trebuie sa colaboreze cu cel mai divizat Parlament European din istoria UE. Pana in 2019, Parlamentul a fost o institutie esential bipatida in care cele mai mari partide ale sale (PPE si socialisti) au lucrat impreuna si au alternat la conducerea acestuia. Acum au nevoie de sprijinul altor grupuri (in practica, Verzii-Alianta Libera Europeana sau liberalii din Renew Europe) pentru a aduna o majoritate. Acest lucru a facut dificila munca lui Ursula von der Leyen pentru a castiga sprijinul necesar numirii ei, din partea grupurilor diferite precum verzii si conservatorii, ea facand o lunga lista de promisiuni pe care a trebuit sa le incalce. Ursula von der Leyen nu poate promova legile printr-un Parlament care nu este de acord cu ea, iar opinia partidelor europene, la randul lor, depinde in mare masura de ceea ce se intampla in politica nationala a tarii lor. Criza coronavirusului a adus in prim plan cateva dintre contradictiile din cadrul UE: tehnocratia fata de nationalism, statele membre fata de integrarea europeana si Europa in primul rand fata de deschiderea internationala. Potential, acestea, ar putea produce o falie in cadrul solidaritati intergenerationala, solidaritate care a fost remarcabil de rezistenta pe tot parcursul de pana acum al pandemiei.

Razboiul dintre presedintii Uniunii Europene (cazul AstraZeneca)

In ciuda obstacolelor, Ursula von der Leyen a condus doua dintre cele mai ambitioase proiecte ale Uniunii de pana in prezent: fondul de recuperare post-pandemica al UE si achizitia comuna a vaccinului din bloc. Primul a fost un bun exemplu al modului de a lucra a lui Ursula von der Leyen, cu comunicate grabite si decizii luate in ultimul minut, dar sa zicem ca a dat roade in cele din urma. Pentru prima data, UE a convenit asupra unui raspuns fiscal comun la un soc economic, creand un fond de redresare dotat cu bani imprumutati de pe pietele financiare. Achizitionarea comuna a vaccinurilor a avut totusi un succes mai mic. Lansarea vaccinarii a fost lenta si afectata de probleme. Guvernele UE au externalizat achizitiile de vaccinuri catre Comisie in speranta de a evita disparitatile in ceea ce priveste ratele de vaccinare intre statele membre. Odata administrate dozele, totusi, este la latitudinea statelor membre sa decida pe cine sa vaccineze si cand. Ursula von der Leyen si echipa ei au elaborat rapid o strategie de cumparare pe fundalul unei curse mondiale pentru a asigura cantitatile necesare. Planul avea lacune, in special lipsa mecanismelor de aplicare a legii in cazul in care companiile farmaceutice nu isi respectau promisiunile. Iar problemele initiale in lanturile de productie au dus la intarzieri si lipsuri de vaccinuri pe piata. Din aceasta cauza am citat mai jos cazul AstraZeneca [3]. Aceasta disputa este formulata drept o disputa UK-UE si, intr-adevar, a existat pericolul ca aceasta sa devina una, atunci cand Comisia Europeana a propus adoptarea unor dispozitii pentru o posibila interzicerea a exporturilor firmei AstraZeneca in afara Uniunii, lucru care nu a fost sustinut de Consiliul European. Este uimitor faptul ca liderii politici obisnuiti s-au opus autoritatii Agentiei Europene a Medicamentului si Organizatiei Mondiale a Sanatatii, ridicand indoieli cu privire la siguranta vaccinului AstraZeneca (compania anglo-suedeza), de teama antivaxxerilor si a ”represaliilor populiste”. Oricare ar fi problemele contractuale cu AstraZeneca, campania impotriva companiei a pus in pericol intreaga strategie de imunizare a ”populatiei europene”. AstraZeneca a devenit un ”fotbal politic” intr-un joc cu miza politica europeana. Subminarea increderii in stiinta joaca un rol cheie in politica populista de respingere a masurilor de blocare a coronavirusului. UE a avut intotdeauna o inclinare tehnocratica, iar echilibrul dintre procesul decizional condus de experti si politica democratica este greu de parcurs. Astazi, liderii politici par sa uite partea democratica a acestei ecuatii si sa se concentreze exclusiv pe batalia dintre populism si tehnocratie. Daca acestia vor fi parametrii politicii europene, UE este sortita esecului. In mod similar, echilibrul dintre interesele nationale si cele europene este intotdeauna dificil. Solidaritatea in Europa este prea des principiul cel mai invocat, dar cel mai putin sustinut. Timpul va spune cum sa distribui responsabilitatea, dar combinatia dintre planificarea si achizitiile deficitare facute de catre Comisie si demersurile statelor membre privind propriile politici de vaccinare este departe de a indeplini promisiunile facute. Legitimitatea si credibilitatea UE sunt in joc. La nivel international, aceste reactii panicarde si dezordonate submineaza increderea globala in UE [4] . Si bine inteles ca Rusia a intervenit oferind vaccinul Sputnik unor state europene inclusiv din Uniune. Rusia si China s-au angajat in campanii de ”denigrare” pentru a submina increderea in vaccinurile aprobate in Uniunea Europeana cu scopul de a-si plasa propriul vaccin pe piata, se arata intr-un raport publicat de Unitatea Anti-Dezinformare a diplomatiei europene, relateaza AFP.

Coronavirusul si generatia tanara europeana

Alaturi de contradictiile existente se afla si un clivaj mai profund: Europa a fost grav afectata de coronavirus din cauza structurii sale demografice ca societate imbatranita. Pana in prezent, politicile europene au acordat prioritate celor mai vulnerabile grupe de varsta, in special pentru a proteja sistemele de sanatate. Dar acum, pentru ca UE sa aiba un viitor, trebuie sa investeasca in tineretea sa. Blocat acasa, incapabil sa se bucure de dimensiunea sociala a studiului si de libertatea de a calatori cu InterRail [5] pe continent si cu perspective limitate de angajare, tinerii europeni risca sa devina o generatie pierduta. Pentru a intoarce situatia in favoarea sa, UE nu are nevoie decat de un plan de vaccinare radicala pentru a elibera generatia tanara de blocare si a readuce economia Europei pe drumul cel bun. Acest lucru este la indemana UE. Daca contradictiile si paradoxurile intre comportamentul liderilor politici europeni si punerea in aplicare a politicilor institutiilor europene vor persista mai mult timp, acestea vor elimina principiile generale care ghideaza integrarea europeana si rolul global al UE. Ursula von der Leyen a iesit ”ranita” in urma confruntarii cu criza vaccinurilor. Desi exista lucruri pe care nu le-a putut controla (daca o fabrica nu este bine echipata pentru producerea masiva de vaccinuri), stilul ei managerial a enervat capitalele nationale si propria echipa deopotriva. Si pentru ca lipsa vaccinurilor are un impact tangibil asupra vietii oamenilor, guvernele europene s-au grabit sa dea vina pentru nenorocirile ivite asupra lui Ursula von der Leyen (pe care alegatorii lor n-o pot indeparta din functie!).

Politica externa a UE

Cat despre Josep Borrell, el in special, se afla probabil in cea mai incomoda pozitie a liderilor UE. Etichetand echipa sa drept „Comisia geopolitica” si creand ”unitati” responsabile de dosare cu implicatii semnificative ale politicii externe (cum ar fi un nou departament pentru probleme digitale), Ursula von der Leyen a aratat clar cine va fi seful politicii externe a blocului. Nu Borrell. Acest lucru poate ajuta, in parte, la explicarea vizitei halucinante a lui Borrell la Moscova pe 5 februarie 2021. A fost o calatorie prost programata – Navalni tocmai fusese inchis la intoarcerea de la Berlin, unde a fost tratat pentru otravirea efectuata de agentiile de securitate rusesti. Borrell parea prost pregatit pentru afirmatiile previzibile ale lui Lavrov ca orice problema in relatia UE-Rusia ar fi fost vina partii europene. A existat un puternic contrast intre pasivitatea lui Borrell si disponibilitatea ministrului finlandez de externe, Pekka Haavisto, de a-l contrazice pe Lavrov atunci cand a vorbit cu mass-media dupa intalnirea lor de la Sankt Petersburg din 15 februarie 2021. Unii spun ca diplomatia aparent independenta a lui Borrell este ok dar primesc pur si simplu ceea ce au acceptat/votat: gafe dupa gafe.

Relatia Turcia-Europa motiv de discordie intre presedintii Europei-”Sofagate”

Nu putem sa trecem in revista contradictiile dintre liderii europeni fara sa mentionam ”operatiunea Sofagate”. Ceea ce a inceput ca o incercare de a repara relatiile tensionate UE-Turcia s-a transformat intr-o cearta diplomatica care a fost numita „Sofagate”. Cand presedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a ramas in picioare din cauza lipsei de scaune in Ankara, ea a reactionat cu un „Ahm” sonor. Ministrul de Externe, Mevlut Cavusoglu, a fost ferm in motivatia accidentului: „Protocolul de la presedintia turca a indeplinit cerintele protocolului UE. Cu alte cuvinte, amenajarea locurilor a fost conceputa pentru a satisface cererile si sugestiile lor”. Nu asa a vazut situatia Charles Michel. El a aratat intr-o postare pe Facebook [6]„interpretarea stricta a regulilor protocolului de catre Turcia … [care] a dat nastere unei situatii stresante: tratamentul diferentiat – chiar inferior – acordat presedintelui Comisiei Europene”. Reuniunea de la palatul prezidential din Ankara al lui Recep Tayyip Erdogan a avut loc ca urmare a unei perioade de „pregatire minutioasa si a unui efort diplomatic” care a durat luni de zile, asa cum a precizat Charles Michel. Dar cand cei trei lideri au venit sa se aseze la discutii, erau doar doua scaune, unul cu un steag turcesc in spate, celalalt cu un steag al UE. Cei doi barbati s-au asezat pe doua scaune aurii, in stil otoman, in timp ce presedintele Comisiei a ramas in picioare, exprimandu-si nemultumirea printr-o exclamatie sonora absolut vizibila. Ursula von der Leyen s-a asezat, in cele din urma, pe o canapea, departe de liderul turc si vizavi de ministrul de externe turc. Exista un precedent aici. Cand liderul turc a vizitat Bruxellesul in 2017, cei doi barbati care conduceau Comisia Europeana si Consiliul au stat langa el in fotolii confortabile. Deci se pare ca protocolul era altul. Von der Leyen se astepta ca institutia pe care o reprezenta sa fie tratata cu un protocol adecvat, a spus ea si a cerut echipei sale sa se asigure ca nu se va mai intampla niciodata. Comentatorii politici prezenti au reactionat la mimica lui Charles Michel la inceputul discutie cu Erdogan. Charles Michel a precizat ca este „intristat de orice sugestie potrivit careia as fi fost indiferent fata de pasul gresit al protocolului cu privire la Ursula”. In timp ce fotografiile intalnirii dadusera impresia ca este „indiferent” fata de situatie, nimic nu ar fi putut fi mai departe de adevar, a spus el. O noua criza in relatiile dintre cei doi in care protocolul oficial turc a avut o contributie voita sau nu. Blocul european urmeaza sa abordeze relatiile sale cu Turcia la o reuniune a liderilor Consiliului European din 24-25 iunie 2021. Turcia este un candidat nominalizat la aderarea la UE din 1987, cu toate acestea, discutiile au stagnat sau chiar au regresat incepand din 2016, cand unele state membre ale UE, precum Austria, au cerut intreruperea definitiva a negocierilor, invocand o lipsa de compatibilitate intre valorile turcesti si cele ale UE. In discutia de la Bruxelles se afla si starea asa-numitului Acord UE-Turcia pentru refugiati din 2016, unde UE s-a angajat sa faca plati in numerar catre Ankara in schimbul ajutorului turc in gestionarea frontierelor externe ale UE si intoarcerea refugiatilor si migrantilor care au intrat in UE prin Turcia fara a fi fost supusi unui proces oficial de aplicare pentru viza. Presedintele turc Erdogan a amenintat in repetate randuri ca „va deschide portile” catre UE in cazul in care Bruxellesul nu va respecta promisiunile sale de a accepta refugiati sirieni aflati legitimi acum in Turcia si nu va slabi restrictiile de viza pentru cetatenii turci care calatoresc in UE, continuand in acelasi timp platile de aproximativ 6 miliarde de euro (7,14 miliarde dolari) catre Ankara, plati necesare asigurari conditiilor din taberele de refugiati. Cotidianul german Tageszeitung din 6 aprilie 2021 sub titlul „UE se preda lui Erdogan” a sustinut ca Ursula von Leyen, prin vizita sa, a trimis un semnal ca UE este mai interesata de putere, nu de drepturile omului. „In timp ce presedintele SUA, Joe Biden, a refuzat cu fermitate sa vorbeasca chiar la telefon cu Recep Tayyip Erdogan de la inaugurarea sa din ianuarie, Ursula von der Leyen si Charles Michel calatoresc la Ankara ca si cum ar fi ceva de sarbatorit. Situatia din Turcia este mai grava decat a fost cu mult timp inainte „, a scris cotidianul. Si totusi Turcia ramane o piesa importanta in puzzle-ul geopolitic european.

Relatia UE cu SUA

Cat priveste relatia cu SUA liderii europeni nu se pot astepta la o ”calatorie gratuita” in viitor de la noua presedintie Biden. Este timpul sa pregatim, noi europeni, terenul in materie de securitate, aparare si strategie pentru ca relatia transatlantica in schimbare sa ramana relevanta. Cu greu se va intampla in opinia mea. Acest lucru se datoreaza faptului ca prea multi dintre liderii europeni – la nivel european sau national – par sa creada ca presedintele ales al SUA, Joe Biden, inseamna o revenire la vechile zile bune (Good old days!). Cu toate acestea, lumea s-a schimbat, la fel si Statele Unite. Este timpul ca europenii sa inteleaga ce inseamna asta. Presedintele Biden reconstruieste situatia intai acasa. Daca sansele unei „resetari transatlantice” depind de cine este presedintele american, renasterea ei reala depinde in mod clar de ceea ce europenii sunt dispusi sa faca. Putem spune acest lucru in termeni foarte simpli, Biden va trebui doar sa semnaleze ca vrea ca aliatii sa fie din nou parteneri (si a facut-o), dar acestia din urma vor trebui sa ofere ceva consistent. Aceasta inseamna intarirea proiectului european printr-o integrare suplimentara – in special in problemele zonei euro pentru a preveni o alta criza financiara – si ”ingrijirea” numeroaselor crize din vecinatatea UE. Marele salt inainte pentru factorii de decizie si strategii europeni ar fi sa recunoasca faptul ca „autonomia Europei” trebuie sa devina o componenta a relatiei transatlantice – fara aceasta, nu exista un parteneriat real cu Washingtonul, ci doar o dependenta extinsa. La nivel global, mai degraba decat sa se confrunte cu China in ceea ce este perceput ca rivalitate sistemica, aceasta inseamna abordarea in comun a problemelor de sanatate publica, actiune climatica si digitalizare, pentru a demonstra eficacitatea modelului democratic multilateral. Vremurile s-au schimbat, iar contribuabilii americani nu prea mai au pofta ca America sa serveasca drept ”jandarmul mondial”. Daca Statele Unite vor pivota catre Asia, Washingtonul se va astepta ca Europa sa aiba grija de vecinatatea sa. Aceasta inseamna ca Europa ar trebui sa-si consolideze forta militara si sa alature militar Statelor Unite, cu trupe si echipamente, la granita de est, impotriva eforturilor Rusiei de a slabi stabilitatea europeana. Oameni puternici precum Kaczinski si Viktor Orbán se pregatesc sa conteste sistemul UE. Daca UE nu isi foloseste resursele financiare pentru a opri raspandirea autocratiei, recuperarea post-pandemica va deveni o Victorie à la Pirus [7] .
Vor raspunde cancelara Angela Merkel si presedintele francez Emmanuel Macron gestului lui Biden de a le intinde mana? Depinde in ce masura multilateralismul transatlantic si dorinta Frantei de autonomie pot fi reconciliate. Si, totodata, daca partenerii europeni sunt cu adevarat seriosi in ceea ce priveste extinderea cooperarii – nu doar cu SUA, ci in primul rand intre ei. Disputa franco-germana cu privire la dezvoltarea unui nou avion de lupta determina multa lume sa se intrebe daca PSAC – Politica de Securitate si Aparare Comuna – este intr-adevar mai mult decat un simplu acronim. Pe de alta parte, presedintii si sefii de guverne din UE nu vor sa fie atrasi in conflictele Statelor Unite cu China si Rusia. In cuvantarea rostita la Conferinta de Securitate de la München, Biden a incercat sa-i asigure pe europeni ca o confruntare strategica pe termen lung cu Beijingul nu inseamna doar ”Vest contra Est” si ca nu se poate ramane in logica Razboiului Rece. ”Competitia nu trebuie sa excluda cooperarea in toate problemele noastre”, a spus liderul american. Dupa inghetul reprezentat de trumpism, relatiile transatlantice par sa fie in pragul unui nou inceput.

In concluzie putem spune ca daca o echipa de conducere actioneaza fara un plan sau directie comuna clara, liderii ei se pregatesc pentru esec. Ursula von der Leyen si Josep Borrell ar trebui sa invete din greselile lor. Presedintele Comisiei ar trebui sa fie mai deschis fata de opiniile externe si sa utilizeze mai bine personalul international, experimentat, prezent la Bruxelles in diferitele departamente de lucru ale Uniunii. La randul sau, Josep Borrell trebuie sa aiba o mai buna intelegere a celor care doresc raul UE – mai intai, recunoscand ca acestia chiar exista. Insa nimic din toate acestea nu va conta daca statele membre nu isi vor creste ponderea in viata Uniunii, oferind conducerii sprijinul necesar pentru ca la randul ei sa-i sustina in zonele in care sunt slabe (daca ai nevoie ca tara de irigatii sau de autostrazi aici trebuie sa vina sprijinul nu la trenuri cu hidrogen care nu au pe unde sa circule). Exista o mare diferenta de dezvoltare intre tarile Uniunii, Estul avand nevoie de suport financiar consistent si de programe de infrastructura sprijinite financiar (infrastructura de toate tipurile de la cea rutiera la o retea de spitale moderne si irigatii) pentru as ridica standardul de viata. In cele din urma, guvernele UE ar trebui sa fie mai lucide, data viitoare, cand isi vor numi/alege liderii. In 2024, toata lumea ar trebui sa ia mai in serios intreg procesul de selectare in cadrul UE. Guvernele UE trebuie sa aleaga candidati care pot, si doresc, sa faca treaba, oameni cu experienta in conducerea guvernelor de unde provin, nu oameni pe care doresc sa-i alunge din politica nationala. Si inca un lucru daca guvernele continua sa joace jocul de a da vina pe Bruxelles atunci cand le convine, acest lucru va ajuta doar fortele europene anti-UE si sustinatorii lor straini – inclusiv pe presedintele Vladimir Putin.

[1] https://www.politico.eu/article/battle-in-the-bubble-ursula-von-der-leyen-and-charles-michel-clash-for-presidential-primacy/

[2] Junkers a ocupat functia de prim-ministru al Luxemburgului timp de 19 ani inainte de a prelua conducerea Comisiei in 2014, in timp ce omologul sau din Consiliu, Donald Tusk, fusese un politician experimentat in Polonia, unde a servit aproape sapte ani ca prim-ministru.

[3] Afacerea AstraZeneca
A existat un scandal anti-Astra, pe scara larga, atunci cand un raid asupra unei fabrici farmaceutice italiene a descoperit o rezerva de aproape 30 de milioane de vaccinuri – doar pentru ca acesta sa se risipeasca atunci cand compania a spus ca 16 milioane dintre ele sunt destinate utilizarii in UE, iar restul se indreapta spre tari mai sarace, tari din cadrul unui program sustinut de UE numit Covid-19 Vaccines Global Access (Covax). A dorit gigantului american Pfizer sa preia compania in 2014? Se pare ca da. AstraZeneca nu are si nu a avut niciodata prea multa experienta cu vaccinurile. Puterea lor consta in tratarea cancerului. Deci, cand pandemia de Covid a lovit lumea, AstraZeneca nu era neaparat compania pe care multi o credeau ca va conduce un program de obtinere a unui vaccin. S-a vorbit despre o legatura intre Universitatea Oxford si gigantul farmaceutic american Merck, dar guvernul britanic a dorit ca Oxford sa se asocieze cu o firma britanica pentru a stabili o capacitate puternica de vaccinare in Marea Britanie. Avea sens pentru AstraZeneca, deoarece Universitatea Oxford facuse o mare parte din cercetarile initiale – o mare parte din acestea au fost finantate de guvernul britanic. Cand au venit rezultatele initiale, a existat o atmosfera de euforie. Astra si Oxford ar ajuta la salvarea lumii cu un vaccin sigur, eficient si ieftin. Problema este ca fabricarea vaccinurilor este foarte dificila. Conform unor surse este la fel ca prepararea berii iar unele loturi functioneaza mai bine decat altele, iar atunci cand adaugati complexitatea lanturilor regionale de aprovizionare, lucrurile se complica si uneori nu functioneaza. Cand AstraZeneca s-a confruntat cu probleme de aprovizionare la inceputul anului 2021, a dat prea putina atentie UE. Acesta a informat Comisia ca UE va primi cu cel putin 70 de milioane de doze mai putine in primul trimestru al anului 2021 cu doar o saptamana inainte de data preconizata a aprobarii Agentiei Europene pentru Medicamente. Pentru a fi sigura de primirea dozelor UE a prevazut ca Bruxelles-ul poate suspenda platile in cazul in care AstraZeneca nu reuseste sa livreze si prevede in mod specific ca AstraZeneca nu poate avea contracte care i-ar impiedica capacitatea de a furniza UE . Nu a durat mult pana cand au inceput incriminarile. Von der Leyen a sustinut rapid lansarea coordonata ca „o adevarata poveste de succes europeana”, dar unii diplomati au fost sceptici la incercarea ei de a face tarile sa se uneasca si sa vaccineze impreuna. Daca sacrificand viteza pentru proces si solidaritate, Comisia a obtinut ceea ce si-a dorit, ramane o intrebare deschisa daca. Achizitionarea de vaccinuri impreuna a ajutat aproape sigur ca tarile mai mici din UE sa obtina fotografii mai repede decat ar fi putut altfel. Dar efortul grupului a riscat uneori si extinderea diviziilor blocului. Politicienii germani au fost unii dintre cei mai timpurii si mai puternici critici ai efortului comun de cumparare din ianuarie. Unii au acuzat Parisul ca a blocat achizitionarea de vaccinuri suplimentare BioNTech / Pfizer, astfel incat producatorul german sa nu-l inlature producatorul francez Sanofi – o afirmatie refuzata cu indignare de francezi. De asemenea, Berlinul a crescut furia altor tari cu acorduri unilaterale informale – si posibil ilegale, potrivit Comisiei – cu CureVac pentru 20 de milioane de doze si BioNTech pentru 30 de milioane. Lucrurile s-au inrautatit atat de mult incat cancelarul german Angela Merkel si presedintele francez Emmanuel Macron au primit un apel in prima saptamana lucratoare din ianuarie pentru a repara lucrurile. Oficialul Elysée a spus ca pana la sfarsitul apelului, Macron era convins ca Germania nu va incerca sa-si indeplineasca in realitate acordurile secundare.

[4] Amenintarile pentru blocarea exporturilor de doze de vaccin risca sa deraieze lanturile de aprovizionare – cu putin avantaj, potrivit studiilor. Primele runde au fost cu Marea Britanie, cu care relatiile sunt deja zguduite din cauza Brexitului. Oficialii din domeniul sanatatii din Africa sunt consternati si avertizeaza ca o revenire lenta a sanatatii si a economiei acolo va avea repercusiuni la nivel mondial. Australia, deja afectata de o interdictie de export a UE, a facut un apel din motive umanitare pentru a mentine aprovizionarea catre tarile mai sarace, unde virusul se raspandeste rapid. Un UE post-coronavirus ar trebui sa tina cont de modul in care va fi vazut de restul lumii.

[5] InterRail de transport international feroviar de un bilet care sa permita trenurilor sa calatoreasca in toata Europa. InterRail bilete sunt destinate in primul rand pentru tinerii care cele mai multe beneficii de pe ele, dar si pentru adulti si copii.

[6] https://www.facebook.com/CharlesMichel/posts/4061257440597290

[7] Privind cifrele din Europa de astazi, cu siguranta nu veti vedea ca a avut loc o redresare globala dupa criza COVID-19. Zona euro a raportat o scadere de 0,6 la suta a PIB-ului trimestrial. Acest lucru rezulta dintr-o contractie de 0,7% in ultimele trei luni ale anului 2020, punand zona intr-o recesiune tehnica, care este definita ca doua trimestre consecutive de crestere negativa. Germania a fost cel mai grav afectat din marile tari, cu o scadere de 1,7% a productiei. Spania a scazut cu 0,5%, iar Italia cu 0,4% (Portugalia a scazut cu 3,3% alarmant). Franta a reusit sa obtina o mica crestere, dar productia generala a scazut pentru trimestrul respectiv. Contrastul cu alte regiuni este dureros. Zona euro este acum singurul bloc major din lume cu o recesiune dubla.