In acest inceput de aprilie, peste 100 de ofiteri in rezerva ai Armatei turce, intre care si 10 amirali, au facut publica o scrisoare deschisa in care criticau planul sefului statului, Recep Taiyp Erdogan, de a construi un canal in Istanbul care, in opinia lor, ar anula prevederile Tratatului de la Montreaux privind navigatia prin Bosfor si Dardanele, apreciind ca acesta este un acord care “protejeaza cat mai bine posibil interesele turcesti”.

Potrivit Procuraturii Generale din Ankara, cei zece amirali pensionari au fost retinuti. Alti patru fosti ofiteri nu au fost arestati din cauza varstei lor, dar li s-a ordonat sa se prezinte la politia din Ankara in urmatoarele trei zile. O ancheta a fost deschisa impotriva militarilor in rezerva care au semnat scrisoarea pentru “reuniune vizand comiterea unei infractiuni impotriva securitatii statului si a ordinii constitutionale”, potrivit procuraturii.

In acelasi timp, perspectiva schimbarii statutului Stramtorilor, printr-o revizuire a Conventiei de la Montreux, a generat destul de multa ingrijorare in unele cancelarii cu privire la unde ar putea duce acest lucru. Semnificativ, Rusia si-a aratat in diferite moduri reticenta de a-si da acordul, intrucat actualul regim ii garanteaza propriile drepturi ca tara riverana la Marea Neagra si impune restrictii impotriva unei posibile prezente sporite a navelor de razboi din tari neriverane Marii Negre sau a navelor NATO.
Dar ce este aceasta Conventie de la Montreaux, cum s-a ajuns la ea si care sunt prevederile si consecintele sale? O succinta revedere a faptelor istorice este adesea lamuritoare pentru dezvoltarile geopolitice contemporane.

*

La sfarsitul Primului Razboi Mondial, Romania era o putere regionala ajunsa la zenitul istoric. Se impusese decisiv in curmarea razboaielor balcanice, realizase unificarea teritoriilor istorice ale romanilor intr-un singur stat national, zdrobise hoardele rosii ale bolsevicilor maghiari, contribuind la stoparea expansionismului comunist in Europa Centrala si a alipirii Ungariei la Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

Aliata de frunte a Occidentului la frontierele sale de rasarit, Romania era respectata, iar ministrul sau de Externe, Nicolae Titulescu, era o voce ascultata cu atentie. Aici, „aux portes de l’Orient“, erau multe de rezolvat, dar regimul Dunarii si al Marii Negre erau temele care preocupau inainte de orice cancelariile europene. Romania Mare dorea preluarea suveranitatii depline asupra Dunarii, desigur, pastrand libera navigatie. Noua Turcie a lui Mustafa Kemal dorea, la randul sau, suveranitatea asupra Bosforului si Dardanelelor, garantand si ea libera navigatie. Iar U.R.S.S., cealalta putere riverana, dorea sa impiedice prezenta marilor puteri occidentale, in special a Marii Britanii, Frantei si S.U.A., la Marea Neagra. Din aceste interese si contradictii geopolitice avea sa se nasca o aventura diplomatica demna de pana marelui Homer si care avea sa duca la Conventia de la Montreux, un aranjament ce produce efecte pana in ziua de astazi.

Sfirsitul Primului Razboi Mondial a prilejuit o ampla reorganizare a Europei. Odata invinse Puterile Centrale, tarile invingatoare au organizat Conferinta de Pace pentru a rezolva marile probleme generate de cei patru ani de conflict si a trasa noua harta politica a Europei dupa disparitia celor patru imperii: Austro-Ungar, Rus, Otoman si, in fine, a celui de Al Doilea Reich. Lucrarile s-au desfasurat in capitala Frantei, in perioada 18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920, soldandu-se cu semnarea de tratate intre Aliati si cele cinci state invinse: Germania, Bulgaria, Turcia, Austria si Ungaria, ultimele doua ca mostenitoare ale defunctei monarhii bicefale. Desi au participat 27 de tari aliate, deciziile s-au luat doar de cele cinci mari puteri – Statele Unite, Franta, Marea Britanie, Italia si Japonia –, restul statelor fiind invitate numai la sedintele ce le priveau in mod direct. Romania s-a aflat si ea in aceasta postura. In fapt, Conferinta de la Paris a fost condusa de Consiliul celor patru, format din presedintele american Woodrow Wilson si premierii englez, francez si italian – David Lloyd George, Georges Clemenceau si Vittorino Orlando. Mai trebuie spus si ca fundamentul ideatic al Conferintei a constat , initial, in aplicarea celor 14 puncte wilsoniene, detaliate de presedintele american in celebrul sau discurs din fata Congresului S.U.A., rostit la 8 ianuarie 1918 (vezi „Cele 14 trepte ale intrarii presedintelui Wilson in Istorie”, in Magazin istoric), ceea ce a permis, intre altele, (re)nasterea unor noi state europene din cenusa imperiilor prabusite in razboi.

Conexiunea dintre Stramtori si Gurile Dunarii

La 28 iunie 1919, in Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franta fusese umilita in 1871, s-a semnat Tratatul dintre Puterile Aliate si Asociate si Germania. S.U.A. vor semna abia la 25 august 1921, la Berlin, un tratat de pace cu Germania, deoarece, la 19 noiembrie 1919, Congresul Statelor Unite respinsese ratificarea documentului de la Versailles.

La 10 septembrie 1919, la Saint-Germain-en-Laye, langa Paris, s-a semnat tratatul cu Austria. Erau fixate granitele noului stat, Viena renuntand la o serie de teritorii in favoarea Italiei, Iugoslaviei si Cehoslovaciei. Totodata, era consfintita unirea Bucovinei cu Romania.

Tratatul cu Bulgaria a fost semnat la Neuilly-sur-Seine, la 27 noiembrie 1919. Sofia recunostea noile frontiere cu Iugoslavia, iar granita cu Romania ramanea cea din august 1914. Turtucaia era razbunata. In plus, Bulgaria era obligata sa plateasca despagubiri de circa 2,5 miliarde franci aur, iar efectivele sale armate se limitau la 20.000 de militari.

La 4 iunie 1920, la Trianon, era semnat Tratatul cu Ungaria. Noul stat era fixat pe granitele sale naturale, pe principiul etnic, retrocedandu-se importante teritorii vecinilor. Italia primea Rijeka (Fiume), Iugoslavia intra in posesia Croatiei si a vestului Banatului (dupa negocieri la care Romania a fost mai mult decat rezonabila), Slovacia si Ucraina Subcarpatica se alaturau noului stat cehoslovac, iar Burgenlandul trecea, la fel de firesc, in componenta Austriei. De asemenea, era consfintita in plan diplomatic si unirea Transilvaniei cu Romania, o realitate deja existenta la ora semnarii tratatului.

In sfarsit, ultimul tratat a fost cel cu Turcia, documentul fiind semnat la Sèvres. Se consemna oficial dezmembrarea Imperiului Otoman: provincia Tracia revenea Greciei, Arabia, Pakistan, Siria si Mesopotamia treceau sub mandat franco-englez, insula Cipru intra in posesie britanica, Armenia isi castiga independenta, iar Marocul si Tunisia ajungeau sub protectorat francez. In urma victoriei revolutiei kemaliste din Turcia, tratatul nu a fost ratificat. Abia dupa ce, la 1 noiembrie 1922, Mustafa Kemal a proclamat republica, problema Turciei a fost si ea reglementata la Conferinta de la Lausanne. Odata cu nasterea noului stat turc aparea si problema Stramtorilor Bosfor si Dardanele si a drumului liber intre Mediterana si Marea Neagra. Dar sa nu anticipam, pana acolo a mai curs ceva apa pe Dunare.

Convalescenta turca a fost grea, dar scurta

„Bolnavul Europei“ isi revine subit la Lausanne. Pentru Turcia, trecerea de la imperiu la republica a fost un adevarat drum al calvarului, pana in 1923 osciland intre adeptii otomanismului si nationalisti, pe de o parte, si, pe de alta, fiind in razboi cu Grecia, care revendicase o buna parte din teritoriul fostului imperiu si era sustinuta de Marea Britanie si Italia, apoi numai de Marea Britanie. Pe de alta parte, Franta si Statele Unite se dovedisera sustinatoare ale statului turc, nedorind o Grecie puternica si o Anglie stapana pe apele acelei zone. In sfarsit, din aceasta confruntare geopolitica nu putea sa lipseasca Uniunea Sovietica, vecina a Turciei si proaspat protectoare a Armeniei si Asiei Centrale. Ochii Moscovei erau demult atintiti asupra Constantinopolului. Sa mai spunem doar ca, dupa incheierea razboiului greco-turc, turcii au reusit sa-si pastreze teritoriul cu mari sacrificii.

La 20 noiembrie 1922 a inceput in sfarsit Conferinta internationala de la Lausanne, in Elvetia, la care a participat si Romania. Deschise in prezenta lui Raymond Poincaré si a lui Benito Mussolini, lucrarile Conferintei de la Lausanne au fost conduse dupa plecarea celor doi lideri, la 21 noiembrie, de Lord George Curzon, ministrul de Externe britanic. Strategia orientala prin care turcii au manipulat permanent convorbirile diplomatice, stilul propriu de negociere, sustinerea rusilor, toate acestea au facut ca delegatiile prezente in Elvetia, in frunte cu Marea Britanie, sa nu ajunga la rezultatul dorit. Principiile de la care a plecat Lordul Curzon erau acelea ca Tratatul defunct de la Sèvres, ca expresie a vointei Aliatilor, trebuia sa stea la baza negocierilor. Dar generalul İsmet İnönü, ministru de Externe si sef al delegatiei turce, nu doar ca nu a dat nicio importanta acestei vointe colective, ci a mai pus si o conditie: negocieri pe picior de egalitate sau deloc. Era ceva nemaivazut in diplomatie: Turcia pierduse razboiul, dar pretindea sa fie tratata ca si cum asta nu s-ar fi intamplat!

Astfel, conferinta s-a transformat intr-un adevarat duel intre Lordul Curzon si Ismet Pasa, dus cu tenacitate pe parcursul catorva luni. Ismet İnönü exersa din plin toate trucurile orientale: tragea de timp, se facea ca nu aude (declarase ca are un handicap si nu aude cu o ureche) si nu ceda o iota. Normal ca, in fata acestei vizibile lipse de orice fair-play, Lordul Curzon si-a pierdut proverbiabilul calm englezesc si, vizibil enervat, a sfarsit prin a afirma: „Turcul acesta se tocmeste ca la un targ de covoare“. Dar Ismet Pasa a ramas netulburat, iavas-iavas era crezul sau nesmintit.

Turcii doreau sa lichideze mostenirea ramasa de la Imperiul Otoman, intelegeri si socoteli vechi de secole trebuia reglate, munti de documente si hartii, adesea dubioase, pe care nimeni nu le mai recunostea, trebuia rezolvate acum. Intre ele si Capitulatiile prin care Istanbulul acordase de-a lungul timpului supusilor neturci diverse privilegii. Astfel, strainii impreuna cu institutiile si intreprinderile lor comerciale nu se supuneau jurisdictiei Turciei, nu plateau impozite si se bucurau de privilegii economice atat de mari, incat comertul autohtonilor nu putea concura cu acestia. Tot la acest capitol mai era si problema „datoriei publice“ (administratia internationala a datoriilor publice contractate de vechii sultani), Banca Otomana, Regia Tutunurilor, alaturi de multe alte concesiuni si ipoteci, de care, in mare parte, era interesat capitalul francez. In toate aceste probleme, turcii erau neinduplecati: Capitulatiile reprezentau o mare restrictie a drepturilor de suveranitate, incompatibile cu independenta pe care o revendica statul turc, asa ca cereau lichidarea lor imediata. Dar nici Albionul nu era un novice usor de impresionat la masa tratativelor. Lordul Curzon a respins obiectiile una cate una, motivand ca Turcia nu avea o jurisdictie moderna, nu avea drept comercial, nu avea nici alte coduri de legi. Delegatia turca a facut ce stia cel mai bine: a cerut timp si a promis ca in curand le va avea. Iar Ismet Pasa a plusat, anuntand ca Turcia prefera sa lupte mai departe decat sa admita restrangerea drepturilor sale.

Arabescurile turce au fost in zadar

Confruntarea diplomatica dintre rigoarea occidentala si „bazarul“ oriental a facut ca negocierile Conferintei sa dureze 11 saptamani. In timpul replicilor Lordului Curzon la alegatiile turce, İnönü isi inchidea aparatul auditiv, dupa care, cand lordul englez isi incheia discursul, reitera imperturbabil aceleasi cereri initiale. Nu putea lua in seama argumentele omului politic britanic, nu le auzise. Dupa 11 saptamani de-a soarecele si pisica, negocierile se vor incheia totusi, Turcia acceptand clauzele politice si principiul „libertatii Stramtorilor“, aceasta din urma fiind principala preocupare a britanicilor. Problema statutului regiunii Mosul a ramas in suspensie, din cauza pozitiei britanice, conform careia aceasta zona trebuia sa ramana parte a Irakului. Delegatia franceza nu a reusit sa atinga niciunul dintre obiectivele pe care si le propusese si, la 30 ianuarie 1923, a emis o declaratie conform careia Parisul va considera proiectul tratatului nimic mai mult decat o „baza de discutie“.

Exasperat, Lordul Curzon a incercat o ultima tactica, procedand exact ca un cumparator din bazar: a declarat ca nu poate da mai mult si a plecat suparat din „pravalia“ Conferintei. La 4 februarie 1923, Lordul Curzon i-a cerut pentru ultima oara lui Ismet Pasa sa semneze tratatul, iar atunci cand a fost refuzat, a parasit Lausanne. In gara, a asteptat, totusi, ca omologul turc sa vina si sa accepte in ultima clipa. Dar Ismet Pasa nu a venit, iar diplomatul englez a parasit orasul, noaptea, cu Orient Expressul, fara niciun rezultat. Ramasa in sfarsit singura, delegatia turca a plecat si ea, refuzand semnarea tratatului, iar Conferinta a fost intrerupta.

Tratatul de la Lausanne a fost incheiat in cele din urma, dupa cinci luni, la 24 iulie 1923. Normal, pentru o tara care pierduse razboiul, Turciei i-au fost impuse clauze grele. Stramtorile Dardanele si Bosfor au intrat sub protectia Marii Britanii, Frantei, Italiei si Japoniei, iar o parte din teritoriul turc a fost impartit intre Marile Puteri. Dar Ismet Pasa İnönü era inca prezent si a starnit stupoare printre reprezentantii tarilor prezente la Lausanne declarand, in cel mai pur stil santajist: „Noi dorim sa scoatem Patriarhia din Istanbul. Patriarhia a fost centrul tuturor actiunilor intreprinse impotriva turcilor. Patriarhia a fost un obstacol in fata prieteniei dintre turci si greci. Subiectul a adus problema intre turci si crestinism“. Pentru crestini, obiceiurile si traditia vechi de sute de ani reprezentate de Patriarhia care se gasea la Constantinopol nu puteau fi un subiect de negociere. In plus, Marile Puteri, castigatoare ale unui razboi mondial, ar fi fost privite ca atentatoare la unitatea crestina daca turcii ar fi scos Patriarhia din Istanbul! Ismet Pasa era el republican pe stil nou, dar diplomatia sa era curat otomana, cu radacini adanci in Bizant.

İnönü stia bine ca, pentru europeni, problema Patriarhiei era foarte importanta. Imperiul Britanic nu-si permitea ca istoria sa consemneze ca un englez, Lordul Curzon, principalul negociator de la Lausanne, a lasat ca Patriarhiei de Constantinopol sa-i fie rupte radacinile istorice. In atmosfera sensibila de dupa Primul Razboi Mondial, ar fi putut fi interpretat ca un castig al Orientului islamic in fata  Europei crestine. De altfel, nici Mustafa Kemal nu dorea sa atenteze la independenta Patriarhiei, dar s-a folosit de importanta acesteia in negocierile de la Lausanne. Probabil, doar grecii s-ar fi bucurat daca turcii ar fi scos Patriarhia din Istanbul, asa ca s-au oferit sa-i faca loc pe Muntele Athos. N-a fost nevoie! In cele din urma si aceasta ultima petarda a lui Ismet Pasa nu a facut decat mult zgomot pentru nimic.

O problema rezolvata rapid a fost aceea a insulei dunarene Ada Kaleh – uitata in timpul Congresului de la Berlin, din 1878, in opinia ministrului de Externe turc. Chestiunea a fost totusi adusa in discutie, turcii dorind, cu toate ca ar fi fost greu de controlat, sa o aduca sub suzeranitatea lor. „Mi-au fost facute reprosuri de delegatia proprie ca nu trebuie sa ne impiedicam de Ada Kaleh la Conferinta de Pace, pe motiv ca in prima faza a Conferintei nu am pomenit de aceasta insula si nu este corect acum sa fac revendicari ulterioare. Problema Ada Kaleh am enuntat-o in a doua parte a Conferintei, insa Mustafa Resid Pasa m-a sfatuit ca nu e logic sa vorbesc despre aceasta problema, mai ales daca nu am ridicat-o in prima parte“. Cum doar in documentele turce se regaseste acest punct de vedere, se poate crede ca „problema Ada Kaleh“ a fost ridicata doar in contextul unui joc de culise cu bataie spre Romania. Departe de granitele revendicate de turci, era totusi imposibil ca aceasta insula sa-i revina Turciei.
Firesc, tratatul de la Lausanne nu a adus fericire in Turcia.

Contextul politic european se schimba si el cu repeziciune. Pe masura ce statul turc se consolida, reformele lui Ataturk castigau si ele teren, iar politica de stat urmarea tot mai mult independenta deplina. Datorita situatiei din Europa unde Hitler si Musollini incepusera sa revendice teritorii, Turcia nationalista a trecut la randul ei la promovarea unei politici de revizuire a Conventiei de la Lausanne din 1922-23. Astfel, printr-o nota din 11 aprilie 1936, Turcia  a instiintat statele semnatare ale Conventiei de la Lausanne de intentia sa de a repune in discutie prevederile respectivului tratat, in special pentru dobandirea suveranitatii asupra Stramtorilor aflate sub control international.

Bucurestii intra in alerta!
La vremea aceea, dupa cum aflam dintr-o nota a Legatiei romane de la Ankara, relatiile turco-romane se aflau la un nivel inalt. La indemnul lui Mustafa Kemal, ministrul turc de externe a trimis urmatorul mesaj Bucurestiului: „Suntem datori Romaniei. Intelegerea de la Montreux va lasa urme pozitive asupra intelegerii existente. Noi avem incredere in Romania si dorim sa va asiguram de aceasta incredere”. E adevarat ca, in privinta Stramtorilor Marii Negre, ministrul roman de externe Nicolae Titulescu afirma ca ele sunt intr-adevar „inima Turciei”, dar in acelasi timp sunt si „plamanii Romaniei”, cele doua organe fiind nevoite sa functioneze intr-un singur corp, astfel incat „simpla intelepciune dicteaza celor doua natiuni sa formeze un intreg”.

In realitate, insa, atitudinea Bucurestilor era foarte rezervata fata de decizia unilaterala a Turciei de a remilitariza, in 1936, Bosforul si Dardanelele, interpretand actiunea ca o abandonare a articolului 23 al Conventiei de la Lausanne din 1923, semnata de Turcia dupa primul razboi mondial, prin care cele doua stramtori erau declarate libere. Cu atat mai mult cu cat actiunea Turciei avea loc in contextul remilitarizarii zonei Renaniei de catre Germania lui Hitler, fapt ce contravenea dreptului international si calca in picioare prevederile Tratatului de la Versailles din 1919, dar si Tratatul de la Locarno din 1925 care stipula ca Renania va ramane demilitarizata permanent, oferindu-se astfel Frantei o zona tampon de-a lungul Rinului.
Interesant este, din acest punct de vedere, ce nota diplomatul si fostul premier Constantin Argentoianu in memoriile sale, la 18 iunie 1936, cu putin timp inaintea semnarii noului document: “mi-a mai spus (N.Titulescu – n.n.) ca inchiderea Stramtorilor este un dezastru pentru noi, ca turcii au facut-o din ordinul rusilor (suntem doar toti aliati sinceri, am observat eu), ca la Montreux nu mai e nimic de facut decat de salvat forma (aceasta eterna forma care acopera neantul si permite celor intrazneti sa-si realizeze toate dezideratele)”.

Dar nu doar Argetoianu descrie ingrijorarea Romaniei fata de transformarea Marii Negre intr-o mare practic inchisa prin modificarile aduse regimului Stramtorilor dorite de Turcia. O serie de documente (Romania-Turcia,  relatii diplomatice, vol.1, 1923-1938) publicate de Directia Arhive Diplomatice din Ministerul Afacerilor Externe (MAE) demonstreaza nu doar ca Bucurestii nu erau de acord cu propunerea Ankarei, ci chiar proiectau o solutie negociata cu sprijinul Cehoslovaciei si Iugoslaviei, parteneri in Mica Intelegere, Titulescu trimitea catre Ministerul Afacerilor Straine de la Bucuresti, la 10 aprilie 1936, o telegrama prin care dadea trimisului extraordinar si plenipotentiar al Romaniei la Ankara, Eugen Filloti, mai multe indicatii pentru discutarea cu partea turca a problemei remilitatizarii Stramtorilor: „Ca raspuns la telegrama Dvs. 684, Rog a vedea pe Tevfik Rustu Aras (minstrul turc de Externe – n.a.) si a-i spune ca sunt adanc indurerat de comunicarea sa (reinarmarea Stramtorilor – n.n.). Nu voiesc sa vorbesc pentru moment de fond, ci numai de procedeu. Deja, la Londra, Tevfik Rustu Aras a procedat fata de mine intr-un chip pe care eu voiesc sa-l judec aci, punandu-ma la curent cu cele ce voia sa faca la Consiliul Societatii Natiunilor, in momentul in care incepea sedinta, atunci cand Iugoslavia discutase chestiunea in ajun. Tevfik Rustu Aras, in vizita de despartire ce mi-a facut la Londra, mi-a comunicat ca va inscrie chestiunea inarmarii Stramtorilor la ordinea de zi a intrunirii de la 4 mai, la Belgrad. Procedeul intrebuintat azi de Tevfik Rustu Aras este contrariul propriei sale propuneri. El pune Romania si statele Micii Intelegeri in cea mai grea situatie pentru apararea drepturilor lor fata de Austria, Ungaria si Bulgaria. Ce sorti de izbanda pot sa mai aiba cererile noastre fata de aceste state cand chiar unul dintre aliatii nostri, bazandu-se pe consideratii de securitate si onoare, cere schimbarea regimului militar existent? Fac un calduros apel catre Tevfik Rustu Aras sa amane orice demers pana la discutarea chestiunii la 4 mai, la Belgrad. Nu se poate refuza unui aliat o asemenea cerere, mai ales cand chestiunea este inscrisa pe ordinea de zi. Astept raspuns urgent”, solicita imperativ Titulescu in incheierea telegramei. Filloti a procedat conform instructiunilor, numai ca Tevfik Rustu Aras i-a raspuns ca nu poate satisface cererea romanilor, „deoarece demersul si momentul facerii lui sunt stabilite de Consiliul de Ministrii, aprobat de partidul guvernamental si de Presedintele Republicii, astfel incat ministrul turc al Afacerilor Straine nu poate intarzia executarea stricta a mandatului primit”. Dupa cum se vede, junii turci crescusera lupi mari.

Montreux, undeva in Elvetia
In aceste conditii, la 10 aprilie 1936 guvernul Turciei a trimis o nota oficiala semnatarilor Conventiei de la Lausanne, invitand statele sa participe la negocieri pentru o noua reglementare a statutului Stramtorilor, in conditiile garantarii securitatii si inviolabilitatii teritoriului statului turc si pentru dezvoltarea constanta a navigatiei comerciale intre Marea Mediterana si Marea Neagra. Noua Conferinta privind regimul Stramtorilor Bosfor si Dardanele, a avut loc intre 22 iunie-21 iulie 1936 la Montreux (tot in Elvetia). Au participat Turcia, URSS, Marea Britanie, Franta, Bulgaria, Romania, Grecia, Iugoslavia, Australia si Japonia. Italia a refuzat sa trimita o delegatie la tratative, intrucat tarile participante sustineau sanctiunile internationale impotriva sa dupa invadarea Etiopiei.
La Montreux, la deschiderea lucrarilor (22 iunie), Nicolae Titulescu a propus pe S.M.Bruce, reprezentantul Australiei, si pe Nicolae Politis, ministrul plenipotentiar al Greciei la Paris, ca presedinte si respectiv vicepresedinte al Conferintei, iar ca presedinte de onoare pe M. Motta, seful departamentului politic federal al Elvetiei. In discursul rostit in aceeasi zi, diplomatul roman a accentuat importanta vitala a Stramtorilor pentru securitatea Romaniei si a aratat ca actiunea Turciei va gasi toata intelegerea si sprijinul cuvenit din partea delegatiei tarii noastre. Jurist desavarsit, Titulescu sublinia ca procedura adoptata de guvernul turc respecta legislatia internationala si conchidea: „Dar gestul Turciei cere si o rasplata. Sa ne examinam fiecare interesele. Sa ne aparam fiecare, in aceasta Conferinta, cu energie, interesele noastre nationale. Dar sa nu uitam ca, atunci cand o tara care a facut din respectarea actualei ordini teritoriale din Europa si din mijloacele care asigura aceasta ordine insasi baza politicii sale externe, prezinta in anumite domenii cereri rationale si nu gaseste intelegerea pe care o cauta, s-ar putea sa se dea o lovitura serioasa credintei in sistemul adoptarii legilor pe calea consimtamantului reciproc”.
Statele membre ale Micii Intelegeri (Cehoslovacia, Iugoslavia, Romania), idee a lui Take Ionescu, si ale Intelegerii Balcanice (Romania, Iugoslavia, Grecia si Turcia) au sprijinit guvernul turc la Conventia de la Montreux. Ministrul elen de externe declara: „Fortificarea Stramtorilor nu constituie o revizuire a tratatelor, deoarece nu este vorba de o schimbare teritoriala, ci numai de o reinarmare pentru nevoi de aparare”. Pe aceasta linie se axau si Cehoslovacia, Iugoslavia si statele care formau Uniunea Baltica. Acestea afirmau ca nimic nu se poate decide fara acordul lor, deoarece ele reprezinta o forta morala care nu poate fi neglijata.
Istoria isi are ironiile ei, astfel incat divergente in cadrul dezbaterilor de la Montreux s-au iscat intre Romania si Marea Britanie in ceea ce priveste articolul 19 al Conventiei de la Montreux, referitor la trecerea vaselor de razboi prin Stramtori. In luarea sa de cuvant, ministrul de externe roman N. Titulescu a cerut sa se adauge la fraza „in cadrul securitatii Turciei” si cuvintele: „si a statelor cu iesire la Marea Neagra”. Romania a sustinut in acest fel ideea Uniunii Sovietice, care considera ca aceasta Conventie ar trebui sa se incheie intre statele riverane.

In textul Conventiei sunt inserate „Reguli generale pentru tranzitarea stramtorilor internationale: navele de razboi, navele auxiliare, aeronavele militare si auxiliare beligerante isi pot exercita dreptul de trecere prin, pe sub sau pe deasupra stramtorilor internationale neutre si a rutelor de circulatie arhipelagice recunoscute de dreptul international general; neutralitatea statului riveran unei stramtori internationale nu este incalcata de trecerea in tranzit a navelor de razboi, navelor auxiliare, aeronavelor militare si auxiliare beligerante si nici de trecerea inofensiva a vaselor de razboi sau auxiliare beligerante prin acest loc; neutralitatea unui stat arhipelagic nu este incalcata de exercitarea dreptului de trecere arhipelagica a navelor de razboi, navelor auxiliare, a aeronavelor militare sau auxiliare beligerante; navele de razboi, navele auxiliare, aeronavele militare si auxiliare neutre pot executa dreptul de trecere prin, pe sub sau pe deasupra stramtorilor internationale si prin apele arhipelagice ale beligerantilor conform dreptului international general; ca masura de precautie, statul neutru trebuie sa informeze statul beligerant, in intervalul de timp pe care il doreste, cu privire la dreptul sau de trecere”.

Prestatia exceptionala a delegatiei romane conduse de Nicolae Titulescu nu a ramas fara urmari. Din redactarea textelor Conventiei de la Montreux rezulta ca interesele Romaniei, mai ales acelea care decurgeau din tratatele de asistenta, erau respectate, ca identitatea scopurilor urmarite de actiunile politice in interesul pacii facilita respectarea intereselor romanesti prin incheierea de acorduri de securitate suplimentare.

Astfel, daca fondul nu a putut fi modificat (militarizarea Stramtorilor), cel putin forma finala a reflectat si nevoile romanesti, dupa cum vom arata mai departe. In acest sens, in cadrul conferintei de la Montreux, dar mai degraba din ratiuni de politica interna, Nicolae Titulescu arata ca „daca tara mea a acordat o incredere nelimitata loialitatii Turciei, ea nu face decat sa execute testamentul domnitorului Stefan cel Mare, care in secolul al XVI-lea spunea pe patul sau de moarte: „Daca veti fi vreodata nevoiti sa cadeti la invoiala cu vreunul din dusmanii vostri, alegeti-i pe turci, pentru ca ei sunt cei mai cinstiti”. Ne este cu atat mai usor sa cadem de acord astazi cu Turcia, dat fiind ca ea nu este dusmana noastra ci, dimpotriva, o prietena pe a carei fidelitate punem temei”.

Regimul Dunarii, cheia diplomatiei romane la Montreaux
Resemnarea finala fata de remilitarizarea Strimtorilor, atat de convenabila Rusiei si Turciei, dar neconvenabila Romaniei si Occidentului, toate actiunile diplomatilor romani la Montreaux trebuie intelese nu doar prin imposibilitatea de a bloca actiunile turce, ci si prin cheia nevoii vitale a Bucurestilor de a rezolva problema suveranitatii asupra Dunarii. In timpul Conferintei de la Montreux, obiectivul a fost atacat si Nicolae Titulescu a ridicat chestiunea regimului Comisiei europene a Dunarii.

In anul 1936, existau doua Comisii ale Dunarii: una numita Comisia internationala, cu sediul la Viena, creata prin tratatele de pace in anul 1921; cealalta, cu sediul la Galati, numita Comisia europeana, creata prin Tratatul de la Paris, in 1856. Romania considera necesara suprimarea celei de-a doua Comisii, o institutie anacronica care exercita un control teritorial strain de neacceptat. Trebuie precizat ca Romania nu contesta caracterul international al Dunarii. In afara atributiilor care tineau de competenta teritoriala si care trebuia sa treaca asupra statului roman, se avea in vedere ca aceasta Comisie internationala a Dunarii, cu sediul la Viena, sa-si extinda competenta pana la gurile fluviului. Cu alte cuvinte, se punea problema unificarii regimului Dunarii, caci nici un fluviu international din lume nu era supus unui regim de supraveghere exercitat de doua comisii.

Astfel, Nicolae Titulescu afirma intr-un interviu acordat ziarului „Le Temps”, 10 iulie 1936: „Dunarea strabate, printre alte tari, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia. Romania reclama dreptul de a fi tratata pe picior de egalitate, in ce priveste regimul Dunarii, cu austriecii, cehoslovacii, ungurii si iugoslavii. A accepta, ca romani, restrictii de suveranitate cu privire la aceeasi Dunare doar pentru motivul ca in trecut nu indraznea nimeni sa impuna vreo servitudine Austro-Ungariei pentru ca era mare putere, pe cand noi eram siliti sa acceptam, acum aproape o suta de ani, conditiile impuse de catre marile puteri pentru a primi dreptul de a deschide ochii la lumina zilei ca stat national, este un act potrivnic demnitatii romanesti, pe care nimeni, dar nimeni in tara mea, nu ar putea sa-l accepte”.
In plus, marea afacere care fusese Comisia europeana a Dunarii era acum in declin si se confrunta cu mari dificultati financiare. Pe scurt, cheltuielile functionarii sale nu mai corespundeau cu veniturile produse de taxele de navigatie, ceea ce a facut ca, dupa reinceperea lucrarilor – intrerupte in timpul primului razboi mondial –, aceste taxe sa fie considerabil marite. Lucrarile tehnice, impuse ca o necesitate de innisiparea continua, au inghitit sume foarte mari, pe care produsul taxelor nu mai putea sa le acopere.

Imprumuturile din tezaurul public sau de la diferite banci particulare nu mai puteau fi rambursate. Comisia europeana era, practic, in faliment, iar scaderea extraordinara a traficului fluvial si maritim, rezultat al haosului si marasmului economic de dupa primul razboi mondial, intuneca orice orizont favorabil pentru Comisia europeana a Dunarii. Ca si cum situatia nu ar fi fost suficient de grava, ajutorul guvernelor dunarene a devenit tot mai greu de obtinut, poate cu exceptia celui dat de Guvernul roman, care, interesat in mod deosebit de executarea lucrarilor si ale carui interese economice erau serios amenintate, a fost intotdeauna gata sa accepte cele mai mari sacrificii pentru a nu risca sa vada tara amenintata de blocarea, mereu amenintatoare, mereu posibila, a iesirii la Mare. In aceste imprejurari, Guvernul roman avea toata indreptatirea sa proclame in mod diplomatic ca nu accepta sa se prabuseasca singurul sau debuseu fluvial important la Marea Neagra, pivotul existentei sale economice.
O foarte scurta reamintire a contextului aparitiei Comisiei europene a Dunarii este poate necesara. Scopul crearii sale, in anul 1856, a fost de a se ingriji „de lucrarile de la gurile fluviului si din partile invecinate”.

Dar, o data cu aceste lucrari tehnice, Comisia a primit si o sarcina administrativa privind navigatia. Reglementarea de ordin tehnic includea sanctionarea contraventiilor si de aici pana la crearea unui regim juridic sanctionator n-a mai fost decat un pas. Organele sale erau recrutate printre cetatenii straini sau romani aflati la ordinele exclusive ale Comisiei. A devenit repede un adevarat stat in stat. Un agent a fost pus in fruntea portului Sulina, declarat port international, si un altul in fruntea inspectiei navigatiei pe tot cursul fluviului pana la Braila.

Fiecare dintre ce doi agenti – capitan de port sau inspector al navigatiei – avea competenta administrativa si dreptul de jurisdictie. Ei constatau singuri sau ajutati de agentii lor care sunt contraventiile, intocmeau procese-verbale, citau martorii, judecau in prima instanta si dadeau hotarari in numele Comisiei europene. Aceste hotarari era susceptibile de apel in fata Comisiei europene, care era in acelasi timp instanta de apel si Curte de casatie. Ele nu puteau fi niciodata atacate in fata instantelor tarii. Cei doi agenti ai comisiei aveau competenta sa judece cauze penale si sa condamne fie pe comandantul vasului, fie pe pilotul lui, fie pe amandoi la o amenda oarecare, aveau dreptul extraordinar, nerecunoscut de nici o alta institutie din lume, de a include in amenda o suma pentru pagubele cauzate lucrarilor si instalatiilor apartinand comisiei.

Ca sa intregim tabloul sa aratam si concesiile care au fost cerute de Comisia europeana: scutirea de taxe pentru timbru, de taxe fiscale la banci, de taxe pentru serviciu municipal efectiv prestat; libertate vamala pentru toate marfurile importante pentru comisie, pentru membrii si functionarii ei; inviolabilitatea domiciliului functionarilor, inviolabilitatea personala a agentilor sai; scutiri de taxe pentru posta, telegraf si telefoane. Inutil a arata ca toate acestea erau pur si simplu distructive in planul activitatilor comerciale ale statului roman. Ca si cum nu ar fi fost de ajuns, puterile care alcatuiau Comisia europeana aveau dreptul de a intretine servicii stationare insarcinate sa garanteze, la nevoie cu forta armata, executarea hotararilor luate. Comisia europeana avea propriul sau cod civil intern. Si toate aceste prerogative, compatibile poate cu un regim creat pentru Principatele Dunarene din anul 1856, se exercitau pe teritoriul unei Romanii suverane a carei situatie juridica, rezultat al jertfelor din timpul marelui razboi si al tratatelor de pace, nu mai oferea nici o indreptatire existentei acestui regim exceptional. Nu era nici o indoiala, de fapt, ca justitia romaneasca, organizata pentru a apara drepturile a douazeci de milioane de locuitori, putea sa garanteze, in mod impartial, drepturile de navigatie ale vapoarelor pe Dunare.

Iata de ce, guvernul roman isi propunea sa inceapa, pe cale legala, prin note adresate guvernelor interesate, demersurile necesare in vederea suprimarii Comisiei europene. Procedand astfel, guvernul Romaniei nu intreprindea o actiune de revizuire, deoarece, conform articolului 7 al Conventiei de Statut al Comisiei Dunarii – 1921, cele patru guverne, (al Frantei, al Regatului Unit, al Italiei, si cel al Romaniei) aveau dreptul de a elimina imputernicirile Comisiei europene, prin incheierea unui acord in acest sens. Se impunea extinderea competentei Comisiei internationale a Dunarii cu sediul la Viena. Astfel, tarile reprezentate in Comisia europeana puteau pastra o serie de drepturi in calitatea de state membre ale Comisiei internationale de la Viena – 1921, in aceleasi conditii ca statele riverane fluviului Dunarea.
Noul regim al stramtorilor Bosfor si Dardanele, statuat in cadrul Conventiei de la Montreux, atragea dupa sine suprimarea Comisiei europene a Dunarii.

Romania nu putea tolera ca Turcia sa-si castige suveranitatea asupra Stramtorilor, iar ea sa ramana supusa unei suveranitati internationale privind transporturile navale pe Dunare. Aratand regimul de capitulatiuni la care Romania era supusa, Titulescu a cerut trecerea asupra Romaniei a atributelor teritoriale si unificarea regimului Dunarii printr-o singura comisie – Comisia Internationala de la Viena, 1921.
In sfarsit, este semnificativ ca tot la Montreaux, la 21 iulie 1936, in aceeasi zi in care s-a semnat Conventia privind Stramtorile Marii Negre, Romania a parafat Pactul de Asistenta Mutuala cu URSS. Documentul a fost elaborat de Nicolae Titulescu sub presiunea unor amenintari venite din partea omologului sau Maxim Litvinov care i-ar fi spus ca, in cazul in care Bucurestii nu iau atitudine in legatura cu ascensiunea extremei drepte in Romania, pe fondul remilitarizarii Renaniei, Rusia va reanexa Basarabia „pentru ca facem (noi, romanii – n.n.) politica germana”. Acest document nu si-a mai facut insa efectul deoarece, la numai 40 de zile distanta, Titulescu avea sa fie inlaturat din guvernul Tatarascu, poate tocmai ca urmare a semnarii acestui pact cu sovieticii. Complicatele negocieri diplomatice de la Montreaux au inchis Marea Neagra, dar Romania a preluat controlul asupra gurilor Dunarii si a cursului sau navigabil, de la Cazane pana la Marea cea Mare.

Expansiunea Occidentului la Marea Neagra, blocata de Conventia de la Montreaux

De la Montreaux si pana astazi au trecut 85 de ani. Lumea s-a schimbat, iar la Marea Neagra conditiile sunt altele, noi tari au devenit riverane, un puternic proces de globalizare modifica din temelii ordinea internationala, doar vechiul Pont Euxin ramane in continuare o mare practic inchisa. Marea Neagra a incetat sa mai fie doar o „afacere orientala”, acum sunt state riverane care sunt membre ale Uniunii Europene si ale NATO, altele care sunt angrenate in procese de asociere cu cele doua organizatii occidentale, in vreme ce Rusia a agresat militar Ucraina si Georgia, incalcand fara ezitare tratate internationale si transformand peninsula Crimeea intr-o uriasa intreprindere de razboi cu capacitati de interdictie in Marea Neagra. 

In aceste conditii, nu mai surprinde pe nimeni reaprinderea unor discutii mai vechi referitoare la necesitatea reactualizarii, in noul context geopolitic, a Conventiei de la Montreux, document care reglementeza si in prezent echilibrul de forte la Marea Neagra si limiteaza dreptul navelor militare de a trece prin Stramtorile Bosfor si Dardanele, stabilind in acelasi timp si regimul de navigatie al navelor comerciale. Conventia de la Montreux a fost des invocata in ultimii ani, mai ales in probleme militare si de securitate, iar in timpul razboiului dintre Rusia si Georgia, din august 2008, Moscova a acuzat ca navele SUA care transportau ajutor umanitar pentru georgieni ar incalca prevederile Conventiei.

Atentie, era vorba despre ajutor umanitar – permis in mod expres de prevederile Conventiei – dar asta nu a contat! Navele de razboi ale statelor din afara Marii Negre cu o greutate mai mare de 10.000 de tone nu pot intra in acest spatiu. In cazul in care mai multe nave ale aceleiasi tari intra in Marea Neagra, tonajul lor total nu trebuie sa depaseasca 45.000 de tone. Mai mult, submarinele trebuie sa navigheze numai la suprafata.

In mod firesc, odata cu aderarea Romaniei si Bulgariei la Alianta Nord-Atlantica si Uniunea Europeana si sporirea influentei occidentale in acest spatiu se pune pe buna dreptate intrebarea daca acest document vechi de 80 de ani nu ar trebui, totusi, adaptat vremurilor in care traim. Avand in vedere ca deja jumatate din cele sase state riverane sunt membre NATO (Romania, Bulgaria si Turcia), ca Ucraina s-a asociat Uniunii Europene iar Georgia isi doreste sa primeasca cat se poate de curand „road map-ul” care sa o duca in structurile Aliantei, in Marea Neagra balanta de drept international se inclina puternic catre Occident. In aceste conditii, pozitia de forta a Rusiei in acest spatiu si politica neo-otomana a Turciei lui Recep Taiyp Erdogan fac ca statutul Marii Negre sa ramana inca indecis si contureaza tot mai puternic o iminenta confruntare politico-diplomatica sau chiar militara.
Practic, astazi, o mare putere regionala, Rusia, si alte doua puteri locale, Ucraina si Turcia, isi edifica conceptiile strategice, politice si economice in contextul potentialitatilor oferite de Marea Naegra. In cadrul acestui triunghi strategic, Romania este un jucator important, mai ales prin prisma parteneriatului strategic cu SUA.

Punand in opera o diplomatie de tipul „zero probleme cu vecinii”, inspirata parca de politica externa turca de dinainte de Erdogan, Romania a devenit practic varful de lance al Europei si al NATO in Marea Neagra, dezvoltand permanent relatiile cu Turcia, Bulgaria, Ucraina si Georgia. Este evident ca interesul Uniunii Europene si al NATO este sa confere Marii Negre un statut de mare deschisa, impiedicand Moscova sa o transforme cu adevarat intr-un „lac rusesc”. O Mare Neagra deschisa presupune integrarea ei in marile fluxuri comerciale internationale si, mai ales, securizarea rutelor energetice ce vin din zona Caucazului, al doilea mare rezervor de hidrocarburi ale lumii, dupa cel din Golful Persic, esential pentru viitorul industrial al Europei.

Fara indoiala ca, de 80 de ani, Turcia este „pazitorul portilor”, cel mai important actor geostrategic de la Marea Neagra. Din punct de vedere militar, Ankara nu vrea schimbarea status-quo-ului actual, dar, in plan economic, ar putea sa doreasca schimbarea anumitor prevederi ale Conventiei de la Montreaux, mai ales in privinta unei mai bune circulatii a navelor comerciale prin atat de aglomeratele stramtori ale Bosforului si Dardanelelor.

Tocmai din acest motiv, la care se mai adauga si o componenta finaciara importanta rezultata din taxele aferente, Turcia se pregateste sa construiasca un megalomanic Canal Istanbul care sa uneasca Marea Neagra cu Marea Marmara. Acesta va avea o lungime de 50 de kilometri, o latime de 150 de metri si o adancime de 25 de metri, permitand tranzitul a pana la 160 de nave pe zi, inclusiv tancuri petroliere mari.

Numai planificarea acestuia va dura doi iar costurile sunt estimate la circa 10 miliarde de dolari. Potrivit analistilor, acest canal poate crea o problema serioasa pe scena relatiilor internationale si este evident ca, diplomatia romaneasca, care a fost alaturi de Turcia atat la Lausanne cat si la Montreux, este constienta de schimbarile ce vor avea loc odata cu constructia canalului. Este limpede pentru orice observator ca, odata construit, Canalul Istanbul va modifica in fapt Conventia de la Montreaux, cu toate implicatiile care decurg din acest lucru.

Revenind la Romania, e limpede ca interesul sau national este sa isi asigure pe mai departe dezvoltarea, participarea la marile fluxuri comerciale internationale si libera conectare la resursele minerale din Marea Caspica. Reamintim ca Romania este singura tara din UE care are un parteneriat strategic cu un stat de la Marea Caspica, respectiv Azerbaidjan. Fie si numai din aceste motive, Romania ar trebui sa vizeze modificarea sau anularea Conventiei de la Montreaux pentru a se asigura un regim de navigatie liber in Stramtori si o Mare Neagra cu regim deschis in care marile economii europene, in principal, dar si mondiale, sa devina o prezenta constanta, integrand tarile riverane in marele flux economic planetar.

Si asta nu numai din perspectiva Bucurestilor, Romania fiind un adevarat cap de pod pentru Uniunea Europeana in acesta zona si protagonista importanta a proiectului strategic „Initiativa celor Trei Mari” care vizeaza dezvoltarea intregii Europe Centrale si de Sud-Est. Ori, este un lucru bine-cunoscut ca, acolo unde nu exista siguranta liberei navigatii, navele comerciale nu se avanta usor, iar comertul nu infloreste.

De aceea, marile deschise sunt patrulate de nave militare care vegheaza fara ragaz. Si de aceea este greu de imaginat o Mare Neagra care sa aduca prosperitate tarilor de pe litoralul sau, in conditiile in care Rusia controleaza nestingherita securitatea regiunii. Cum poti sa investesti miliarde in exploatarea gazelor si petrolului din Marea Neagra, sau alte miliarde in dezvoltarea porturilor riverane, a santierelor de constructii navale, sau alte miliarde in comertul pe care Europa ar trebui sa-l poarte pe magistrala Rhin-Main-Dunare pana in Asia Centrala si Orientul Mijlociu? Nu poti, desigur.

Concluzionand, in perspectiva amplificarii cursei pentru asigurarea resurselor energetice si a rutelor comerciale, discutiile pentru refacerea echilibrului de putere la Marea Neagra si modificarea Conventiei de la Montreux vor deveni iminente, mai ales in conditiile in care atat Turcia cat si Rusia isi amplifica inzestrarea militara la Marea Neagra, iar SUA, care nu au ratificat nici pana in prezent Conventia de la Montreux, fac presiuni tot mai mari pentru ca Marea Neagra sa devina intr-adevar o mare libera care sa asigure o platforma de dezvoltare a tarilor membre ale Uniunii Europene si NATO, permitand investitii, comert si acces la resursele Caucazului, Asiei Centrale si Orientului Mijlociu.
Pana atunci, e clar, nici un hatar, bacsis sau ciubuc nu va fi indestul de haraso!