Robert D Kaplan, reputatul eseist american scrie in “Razbunarea Geografiei” despre impactul fundamental in plan geopolitic al geografiei, ca element ce modeleaza politica externe a fiecarui stat. Capitol prea putin analizat si dezbatut, geografia ca instrument de analiza sistemica in conflictele internationale, este vital mai ales acum, in contextul ciocnirii intre cele doua hegemonii: SUA vs China.
Din punct de vedere militar, geografia, atat la nivel terestru, cat si maritim, reprezinta un instrument tactic cu dubla utilitate: defensiva, prin expunerea unor locatii ideale operatiunilor de aparare, si ofensiva, prin crearea cailor de acces adecvate unor atacuri prestabilite.
Kaplan ne avertizeaza: “In acelasi timp, intelegerea gresita a rolului pe care geografia il joaca intr-un context politic poate avea poate avea repercusiuni grave asupra actorilor implicati. “ In studiul nostru despre importanta Geografiei in analiza geostrategica ne sunt extrem de utile doua teorii clasice. Prima ii apartine lui Sir Halford J. Mackinder si demonstreaza importanta spatiului terestru (heartland) in modelarea sistemului international si a doua, lui Nicholas Spykman care introduce conceptul de rimland, si importanta covarsitoare a spatiului maritim in controlul relatiilor internationale. Teoria lui Mackinder publicata in 1904, ilustreaza rolul pivotal al Eurasiei in dominatia globala. Astfel, pozitia geografica a acestei intinderi de uscat, protejata de relief si clima in partea nord-estica si optima lansarii de atacuri spre cea sud-vestica, ofera punctul de pornire ideal in dominatia sistemului international.
In 1944 apare lucrarea lui Spykman , “The Geography of the Peace”, in care este definit conceptul Rimland, care in viziunea autorului, reprezinta de fapt cheia dominatiei globale. Regiunea Euroasiatica, datorita cadrului geografic, ofera statelor din regiune, posibilitatea extinderii influentei si asupra intinderilor maritime, nu doar asupra celor terestre. Pornind de aici, studiul comparat al celor doua teorii reactualizate in contextul tuturor conflictelor majore ne poate ajuta sa intelegem mai complex, razboiul hegemoniilor SUA vs China.
Prima concluzie pe care o tragem este ca puterea unui stat in cazul unui conflict militar este conditionata dde o pozitie strategica avantajoasa (stramtori, canale, puncte de alimentare ale navelor) si un arsenal maritim, la care se adauga un sistem de gandire geopolitic asupra folosirii marilor si oceanelor, pe timp de pace pentru rute comerciale si pe timp de razboi pentru rute strategice.
Extrapoland la nivelul Marii Chinei de Sud, sa evaluam acum caracterul amfibiu (terestru-maritim) al Republicii Populare Chineze, respectiv puterea navala si interesele Statelor Unite in aceasta zona, pentru a intelege impactul geografiei asupra jocului politic din regiune. Iata un exemplu concludent: datorita marginirii sale de catre Oceanul Atlantic si Pacific, SUA beneficiaza de stabilitati interne, poate trece rapid la eliminarea oricaror amenintari teritoriale vecine si beneficiaza de concentrarea ulterioara asupra dezvoltarii capabilitatilor navale, iar China, odata cu dezvoltarea economica si militara, ar putea realiza o descentralizare a puterii in regiune, dupa modelul Statelor Unite din zona Caraibelor a secolului 20.
Si acum, Republica Populara Chineza este a patra tara din lume, cu o suprafata de 9,6 milioane km², fiind marginita de 14 state suverane si doua mari. Cu clima diversificata si relief predominant montan, detine doar 11% suprafete arabile din totalul celor 55% terenuri agricole. Motiv pentru care populatia este concentrata in zonele sud-estice fertile, precum bazinul Sichuan, zonele industriale Shenyang si Beijing, raurile Yangtze, Galben sau Xi Jiang.
Desi este perceputa ca marea amenintare a Chinei, America moderna poate fi considerata imaginea geopolitica pe care chinezii incearca sa o implementeze in regiunea Marii Chinei de Sud. Cu polul industrial concentrat in nord-estul tarii si agricultura in partea sudica, indicele demografic american s-a dezvoltat continuu pana acum. Dezvoltarea tehnologica a permis acces sporit la resurse (carbune, fier, cupru, titei), iar sistemul bancar a suplimentat capitalul financiar necesar. Efectele gandirii strategice s-au observat la inceputul secolului XX, cand piata americana a devenit cel mai mare loc de desfasurare a comertului global, iar principiile ce au reasezat Statele Unite pe orbita marilor puteri sunt urmarite astazi de China, care la randul ei incearca crearea unui arc de stabilitate politica in regiunile autonome, securizarea liniilor comerciale si mentinerea ritmului de crestere economica.
Urmand aceasta directie, statul chinez a cunoscut o extindere de-a lungul secolelor, finalizata in 1951 cu anexarea de catre regimul Mao a ultimei provincii autonome, Tibet. Expansiunea s-a realizat atat spre zonele nord-vestice, greu accesibile, in vederea restabilirii drumului matasii, cat mai ales spre litoralul din sud-estul tarii.
Configuratia geopolitica actuala a sud-estului Asiei evidentiaza o China increzatoare in capabilitatile sale, care uzeaza de avantajul geografic in proiectarea puterii dincolo de granitele terestre, prin doua modalitati: aparare si comert.
Litoralul Chinei este alcatuit din Marea Chinei de Sud si Marea Chinei de Est cu Marea Galbena inclusa in ea. Acestea sunt inconjurate de diferite forme de relief (arhipelaguri, insule, lanturi muntoase), iar tranzitarea lor se poate realiza doar prin cateva portiuni, ce reprezinta totodata punti de legatura cu Oceanul Pacific si Indian. Asadar orice strategie politica sau economica, a statelor din regiunea acestor mari, este conditionata de existenta unor rute maritime libere si navigabile. Un alt aspect luat in calcul de fiecare actor regional consta in dilema aparentei acestor intinderi de apa. Pornind de la un cadru legislativ, Legea Marilor si Oceanelor a Natiunilor Unite din 1982, care traseaza principii generaliste de aplicare a acesteia, fiecare stat intelege sa o aplice in functie de propriile interese. Daca se mai pune la socoteala ca aceste teritorii, ambigue din punct de vedere al suveranitatii, contin si importante resurse naturale, se formeaza contextul optim aparitiei tensiunilor interstatale, iar din aceasta perspectiva,
Marea Chinei de Est totalizeaza interesele maritime ale Chinei, Japoniei si Coreei de Sud, trei din economiile clasate regulat in primele zece la nivel mondial. Disputele din aceasta zona au aparut ca din cauza interpretarilor diferite ale legislatiei marilor, privind modalitatea de calcul a zonei economice exclusive aferente fiecarui stat.
Marea Chinei de Sud este cea mai extinsa mare periferica din nordul-vestul Oceanului Pacific, fiind inconjurata de patru stramtori, Lombok, Makassar, Malacca si Sunda. Disputele teritoriale dintre statele riverane (Republica Populara Chineza, Taiwan, Malaiezia, Filipine, Brunei, Vietnam) evidentiaza in primul rand importanta economica a regiunii, cu statut de centru maritim al Eurasiei. De partea cealalta, in ultimele doua secole, atentia administratiei americane s-a indreptat spre orizontul maritim. Cu o Europa decimata de cele doua razboaie mondiale, alaturi de un proces accelerat al decolonizarii in statele asiatice si africane, Statele Unite au profitat de vidul de putere international, consacrandu-se in principala, iar ulterior in unica putere globala.
Evolutiile interne si externe ale celor doua tari, din perspectiva parcursului catre anvergura internationala, converg catre acelasi pattern, ambele state constituindu-si o stabilitate terestra, inainte a se orienta spre strategia maritima. In America procesul a inceput dupa finalizarea razboiului civil, cand partea unionista si-a concentrat polul de putere in zona centrala, pentru a facilita reunificarea economica si sociala cu sudul confederal. Ulterior forta economica si politica s-a consolidat in dreptul zonelor de coasta, datorita dezvoltarii comertului maritim si obtinerii unui nou statut global de catre marina americana. Din punct de vedere economic , Republica Populara Chineza se indreapta catre statutul de principala forta a lumii. Militar si strategic insa, decalajul fata de SUA va exista macar cateva decenii. Motiv pentru care obiectivele Chinei sunt limitate la perimetrele maritime adiacente. Strategia contemporana a Chinei reflecta in mod fidel ideile americane ale secolului trecut. Pe termen scurt geostrategia este focusata asupra crearii unei sfere de influenta regionala, izolarea adversarilor incomozi si asigurarea rutelor comerciale. Pe termen lung, Beijing urmareste modificarea status-quo-ului global, prin surclasarea economica, militara si politica a Statelor Unite, dupa modelul pe care cea din urma l-a infaptuit in urma cu un secol, devansand Europa.
Si acum sa vedem cum factorul geografic modeleaza confruntarea celor doua hegemonii. Atat in Marea Chinei de Sud, cat si in intreg perimetrul extins Asia – Pacific, rolul maritim este considerat decisiv in balanta puterii regionale. Observand dispunerea geografica a marilor din regiune, se poate identifica o bariera naturala de arhipelaguri, ce le inconjoara si le desparte de ocean. Aceasta regiune interioara este cunoscuta ca „Primul lant de insule” (First Island Chain), fiind mentionata prima data in timpul razboiului coreean, ca strategie a Statelor Unite de incercuire a URSS-ului si Chinei comuniste, prin intermediul fortelor navale. In acest sens teritoriile maritime din sud-estul Asiei, alaturi de largul Pacificului, au fost structurate in 3 regiuni strategice, fiecare din ele reprezentand o linie defensiva cu rol diferit. In functie de context, SUA ar fi utilizat strategia aferenta uneia din cele 3 lanturi. Desi aceste idei au ramas la stadiul de concept, au fost asimilate de cultura geopolitica chineza la sfarsitul anilor ’80, devenind un subiect de interes pentru liderii partidului. Acestia au inteles treptat rolul pivotal pe care geografia il poate juca in inclinarea balantei puterii din sud-estul Asiei, mai ales in cazul unei Chine epicentrice din punct de vedere maritim, in regiune.
Primul lant de insule se intinde de-a lungul coastei Japoniei, Taiwanului si Filipinelor, cu pornire din Insulele Malay si Borneo pana la arhipelagul Kurile, langa apele teritoriale ale Rusiei. Din punct de vedere strategic, atat atentia Beijingului, cat si a Washingtonului este focusata asupra primului lant arhipelagic, punctul zero al influentei pe care China vrea sa o castige de partea sa.
Toate scenariile administratiei chineze au ca scop eliminarea influentei americane si crearea unui joc antisimetric cu celelalte state vecine. Din perspectiva lor, primul lant de insule este asemanat cu un mare zid de aparare, indreptat insa impotriva lor, cu Statele Unite in calitate de gardian principal si aliatii sai (Taiwan, Filipine, Japonia, Australia) ca turnuri de control, ce constrang exprimarea navala a Chinei.
Al doilea lant de insule se identifica cu mijlocul Oceanului Pacific, in zona insulei Guam si a arhipelagului Marianelor. Puterea Chinei se reduce treptat, iar nucleul dur al marinei americane incepe sa fie intalnit, cu atat mai mult cu cat limita acestei zone strategice secundare este formata din teritorii administrate de Statele Unite. Prin urmare, actiunile Chinei in aceasta regiune se limiteaza la consolidarea relatiilor economice cu zona Oceaniei si la diverse cercetari hidrografice. Totusi, acestea din urma contin si un substrat militar, intrucat ofera recenzii de ordin geografic pentru eventuale expeditii ale submarinelor chinezesti.
Prospectiunea zonei dintre cele doua lanturi arhipelagice constituie, pentru tot mai multe voci americane, un preambul al viitoarelor intentii militare chinezesti. Se atrage atentia asupra noilor capabilitati chineze, care ingreuneaza serios posibilitatea constrangerii acesteia. De asemenea majoritatea navelor americane alocate regiunii sunt specifice navigarii in largul oceanului si nu unei strategii de anduranta in stramtori.
In sfarsit, al treilea si ultimul lant se situeaza in largul Pacificului, intre zona geografica Oceania si insulele Aleutine. Este singurul aflat mai aproape de statele Unite decat de arealul asiatic si are in prim plan regiunea Hawaii, locatia centrului de comanda indo-pacific.
Din perspectiva strategiei celor trei lanturi insulare, arhitectura geopolitica a celor doua state, este in mod evident una extrem de complicata si este evident ca lupta pentru suprematia regionala preseaza Republica Populara Chineza. Aceasta interpreteaza prezenta Americii ca o continuare a constrangerii Asiei Orientale, inceputa impotriva URSS si orientata dupa 1990 asupra statului chinez. Liderii de la Beijing considera atitudinea ostila a Americii rezultatul dezvoltarii economice a Chinei, care poate deteriora influenta americana din regiune.
Din perspectiva economica, Marea Chinei de Sud este cea a carei importanta este mai mare, intrucat prin conexiunea cu Oceanul Indian netezeste accesului Beijingului din sud-estul Asiei catre Orientul Mijlociu si pana in estul Africii. In ecuatia financiara este inclusa si Asia Centrala, unde China urmareste bogatiile subterane in schimbul infrastructurii logistice. Strategia Beijingului pentru aceste zone este de a investi fara a tine cont de conducerea politica, ce deseori incalca principiile democratice. Astfel China incearca sa obtina un castig economic in fata competitorului american si mai ales un avantaj geostrategic, prin securizarea dependentei energetice in schimbul sustinerii regimurilor dictatoriale din aceste zone.
Dependenta de petrol constituie o presiune asupra Chinei in a-si asigura securitatea transportului petrolier prin Marea Arabiei, Oceanul Indian si stramtorile Marii Chinei de Sud. In acest sens, pe langa procesul de dezvoltare navala inceput in 1994, liderii partidului comunist au demarat construirea de porturi in puncte considerate strategice, respectiv extinderea retelei de conducte pentru transportul resurselor naturale.
Ca putere centrala, China are majoritatea fortelor comprimate in perimetrul Marii Chinei de Sud, locul cel mai important din punct de vedere al rutelor comerciale chineze si al competitiei cu contracandidatul american. Iar in calitate de forta periferica, Statele Unite detin capabilitati si capacitati militare pentru a supune China unor actiuni orchestrate de indiguire. Isi sustine neutralitatea, neexcluzand posibilitatea unor operatiuni ofensive, in cazul in care securitatea partenerilor sai este periclitata. Ca dezavantaj se remarca structura navelor americane, aplecate catre survolarea largului oceanului. Din aceasta cauza ele nu pot opera la capacitate maxima in apele inguste din cele doua mari. Prin urmare SUA incearca impulsionarea aliatilor, pentru o implicare activa in patrulare si supraveghere maritima.
Ca o concluzie generala,intelegerea atuurilor si slabiciunilor celor doua state, prin raportare la contextul geografic, divulga oportunitatea unor compromisuri geopolitice in viitor. China poate accepta prezenta maritima a Statelor Unite si mai ales calitatea americanilor de protector si supraveghetor al cailor de comunicatii chinezesti, iar Statele Unite sunt constiente ca a doua putere economica a lumii va deveni probabil si a doua putere maritima si implicit aproape imposibila de inghesuit in propria-i ograda. Astfel, cat timp fiecare parte isi va ancora doleantele intr-o rationalitate diplomatica, in care perspectivele de dezvoltare sa surclaseze ambitiile personale, cele mai aprinse conflicte se vor rezuma la nivelul diplomatic, insa daca nu intelepciunea va prima in relatiile bilaterale, atunci putem conchide ca vom auzi “alamele razboiului”.
