Moldova inca nu e a noastra, nu mai e nici a lor, dar in curand va fi a copiilor nostri. In vecii vecilor!

Alegerile de ieri, 11 iulie 2021, din Republica Moldova, pot fi unul din acele momente astrale, de rascruce in istoria unui neam

Marii artisti surprind uneori, in cateva cuvinte inspirate, esenta definitiva a unei epoci, a unui personaj sau a unei teme colective. Asa s-a intamplat cu replica lui Stefan cel Mare din opera lui Barbu Stefanescu Delavrancea – „Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a stramosilor vostrii si a urmasilor, urmasilor vostri in veacul vecilor” – care a intrat pentru totdeauna in constiinta celor ce simt romaneste.

De mai bine de doua secole, neamul romanesc traieste o drama profunda, cea a Basarabiei rapite. Prin silnicie, tradare si coruptie, Rusia a rupt, in 1812, trupul Moldovei lui Stefan cel Mare in doua. De atunci dateaza inceputul conflictului nostru cu puterea de la rasarit si tot de atunci problema relatiilor romano-ruse a devenit una dintre coordonatele principale ale politicii externe a statului roman. In acelasi timp, dupa 1812, sentimentele antiruse ale romanilor au luat amploare, fiind amplificate apoi de comportamentul Imperiului Tarist din anii 1877-1878 si 1916-1917, precum si de cel al Rusiei Sovietice din 1940 si de dupa 1944 si al Federatiei Ruse de dupa 1992.

Initial, Basarabia a beneficiat in cadrul imperiului rus de o autonomie recunoscuta prin ucazurile din 1813, 1816 si 1818, similara cu cea din Marele Ducat al Finlandei (1809) si Regatul Poloniei (1815), celelalte cuceriri teritoriale europene ale tarului Alexandru I. In 1828 insa, dupa accederea pe tronul imperial a lui Nicolae I, adept al absolutismului si centralismului, statutul Basarabiei a fost grav deteriorat, iar procesul a continuat pe tot parcursul stapanirii rusesti. Rusii au urmarit sa realizeze in Basarabia doua scopuri bine definite: 1) sa faca din majoritatea covarsitoare a populatiei romanesti a provinciei, in urma colonizarii continue si sistematice, o minoritate si 2) sa deznationalizeze aceasta populatie. Intensa politica de colonizare a elementelor alogene (rusi, gagauzi, ucrainieni, evrei) va face ca ponderea elementului romanesc in ansamblul populatiei basarabene sa scada de la 86,7% in 1817, la 47,6% in 1897. Cifrele acestui recensamant din 1897, desi probabil falsificate, arata totusi drama cruntului proces de deznationalizare pe care au trebuit sa-l suporte romanii din Basarabia. Si, cu toate acestea, populatia romaneasca ramane majoritara in provincie si, desi i s-a impus limba rusa in scoli, biserici, armata, administratie, justitie, nu a renuntat nici un moment la apararea spiritualitatii sale.

Intre 1853-1856 are loc razboiul Crimeii, intre Rusia si o coalitie ce reunea Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franta si micul regat al Piemontului. Rusia pierde si este obligata sa ceara pace. Conditiile impuse noului tar Alexandru al II-lea (1855-1881), prin tratatul de pace semnat la Paris (30 martie 1856), sunt dure. Printre altele, Gurile Dunarii care trecusera in stapanirea Rusiei inca din 1829 erau retrocedate Turciei, iar pentru a le proteja, trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail si Bolgrad) reveneau Moldovei. O parte din nedreptatea din 1812 fusese indreptata. Renuntarea la cele trei judete va fi de altfel singurul recul, in decursul a doua veacuri, al expansiunii tariste in zona. Pentru asta insa fusese nevoie de coalizarea celor mai importante puteri mondiale ale momentului: Marea Britanie si Franta.
Tratatul de la Paris va fi resimtit de Rusia ca o umilinta, ale carei efecte trebuiau sterse cat mai curand. Prilejul se va ivi odata cu declansarea unei noi crize in 1875, cand, rand pe rand, Bosnia, Hertegovina, Bulgaria, Serbia si Muntenegru se rascoala impotriva dominatiei otomane. Alexandru al II-lea simte vantul prielnic si in numele ortodoxiei si a protejarii crestinilor porneste impotriva Turciei. Pentru a se confrunta insa cu trupele otomane, rusii trebuie sa treaca mai intai prin Romania. Astfel incat, la 4 aprilie 1877, se incheie o conventie ruso-romana, in baza careia se permite tranzitul trupelor tariste la sud de Dunare, in schimbul angajamentului partii ruse de a respecta integritatea teritoriala a Romaniei, deci inclusiv a sudului Basarabiei. Nu stiam, insa, ca, in acelasi timp, Moscova semnase o conventie secreta cu Austro-Ungaria, in care era reiterat interesul Rusiei pentru redobandirea sudului Basarabiei si interesul Vienei pentru anexarea Bosniei si Hertegovinei.

La 15 iunie 1877, rusii trec Dunarea si, dupa cum stim, intampina mari dificultati in fata Plevnei. Ingrijorat, marele-duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor rusesti, ii telegrafiaza domnitorului Carol I pe 19 iulie: „Turcii, adunand cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog sa faci fuziune, demonstratiune si, daca se poate, sa treci Dunarea cu armata, dupa cum doresti”. Carol I vine in ajutorul rusilor care, doar cu cateva saptamani inainte, ii respinsesera cu superioritate colaborarea. Interventia romaneasca deblocheaza situatia frontului din Balcani. La 19 decembrie 1877, Osman-Pasa capituleaza. Drumul spre Istanbul al armatei ruse e larg deschis. Pe 3 martie se semneaza tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano, care recunoaste independenta Romaniei, Serbiei si Muntenegrului, dar si intentia Moscovei de a schimba Dobrogea (cedata de turci) cu cele trei judete recuperate de Moldova in 1856. Pentru Rusia era o „chestiune de prestigiu” redobandirea sudului Basarabiei, aceasta fiind singura clauza a umilitorului tratat de la Paris care mai era inca in vigoare.
Evident, Romania nu accepta cedarea Buceagului si atitudinea Rusiei devine din ce in ce mai amenintatoare, Moscova amenintand cu razboiul, dezarmarea armatei romane si ocuparea militara a fostului aliat. Raspunsul printului Carol e plin de curaj si demnitate: „Armata care s-a luptat la Plevna sub ochii imparatului si ai Altetei Sale Imperiale (marele duce Nicolae) va putea fi zdrobita, dar nu va reusi nimeni niciodata sa o dezarmeze”.

Congresul de pace de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878), convocat in vederea revizuirii prevederilor tratatului de la San Stefano – mult prea generoase cu Rusia – nu face decat sa consfinteasca noul rapt al Basarabiei. Reprezentantii Romaniei, I.C. Bratianu si Mihail Kogalniceanu „sunt ascultati, dar nu auziti” de diplomatii unor mari puteri, mult prea ocupati de rezolvarea importantelor lor interese geostrategice. Basarabia era jertfita pentru a doua oara lacomiei vecinului de la rasarit, ingratitudinea Rusiei marcand o data in plus negativ mentalul colectiv al romanilor. „Experienta cooperarii cu Rusia fost traumatizanta pentru Romania si ea a avut repercusiuni pe planul politicii externe a proaspatului stat independent”, spunea peste timp istoricul Florin Constantiniu. Intr-adevar, comportamentul Rusiei si teama de o noua agresiune din partea vecinului de la rasarit fac ca, dupa razboiul de independenta si pana la declansarea Primului Razboi Mondial (1914), politica externa a Romaniei sa navigheze in siajul Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria si Italia), cu care se leaga, in 1883, un tratat secret de alianta. Desi reinnoit in trei randuri (1892, 1902, 1913), tratatul nu va fi supus niciodata ratificarii parlamentare din cauza impopularitatii lui evidente in randul opiniei publice romanesti, cu ochii mereu larg deschisi spre Transilvania, supusa chiar in aceea perioada unui intens proces de restrangere a drepturilor romanilor si de maghiarizare fortata a acestora.

Dar ce se intampla in Transilvania, oricat de grave erau lucrurile, tot nu se putea compara cu brutalitatea deznationalizarii la care erau supusi romanii din Basarabia unde se desfiintau scolile in limba romana, erau adusi colonisti evrei, germani si ucrainieni, se propaga sub toate formele credinta in atotputernicia tarului, a Moscovei si a „maicii Rusia”. In Basarabia, spre deosebire de Transilvania si Bucovina, rusificarea elitei romanesti a privat populatia de o patura conducatoare, angrenata in efortul de emancipare nationala. Absenta unei activitati sistematice de luminare a taranimii prin scoala a favorizat politica de rusificare a autoritatilor tariste. De altfel, intensitatea procesului de rusificare din Basarabia va fi unul dintre principalele argumente pe care liderul conservator, P.P. Carp, le va aduce in cadrul Consiliului de Coroana din 3 august 1914, pentru a-si sustine optiunea intrarii in razboi a Romaniei alaturi de Puterile Centrale. Va fi insa singurul care, alaturi de regele Carol I, mizeaza pe cartea germana. Romania va intra in primul conflict mondial, doi ani mai tarziu, alaturi de Franta, Marea Britanie si Rusia, care ii recunoscusera prin tratatul semnat la 4 august 1916 dreptul de a alipi teritoriile romanesti din Austro-Ungaria: Transilvania, Crisana, Banatul si Bucovina. Basarabia va fi o data mai mult sacrificata, de data aceasta chiar de tara-mama. Pentru opinia publica si majoritatea politicienilor romani, drumul spre Chisinau trebuia sa treaca mai intai prin Alba-Iulia.

Prabusirea Rusiei, in urma succesivelor revolutii din martie si octombrie 1917, a facut ca pentru basarabeni sa se intrezareasca ocazia neasteptata a reunirii cu Tara. La 21 noiembrie 1917 se deschide la Chisinau „Sfatul Tarii”, sub presedintia lui Ion Inculet, care proclama pe 2 decembrie Basarabia drept Republica Democratica Federativa Moldoveneasca. Consecutiv insa revolutiei din octombrie 1917, fostul imperiu tarist, inclusiv teritoriul dintre Prut si Nistru, cadea prada din ce in ce mai mult anarhiei bolsevice. Jafurile, crimele si dezordinile propagate de soldatii rusi, acum demobilizati, se intetesc. Pe fondul frigului, foametei si molimelor, situatia devine disperata. In aceste conditii, „Sfatul Tarii” se adreseaza guvernului roman, cu rugamintea de a trimite trupe pentru restabilirea ordinii si linistii in provincie. Guvernul Bratianu raspunde favorabil acestui insistent apel si, la 13 ianuarie 1918, generalul Ernest Brosteanu in fruntea diviziei a XI-a intra in Chisinau, unde este intampinat cu entuziasm de populatia civila. Bucurandu-se de aceasta protectie, parlamentul basarabean s-a putut intruni in ziua de 24 ianuarie 1918, pentru a proclama independenta tinerei republici moldovenesti. Era inca un pas spre indeplinerea dezideratului national, unirea cu Romania. In aceeasi zi de 24 ianuarie, Comitetul national al studentilor din Basarabia, dand glas dorintei majoritatii locuitorilor basarabeni si respingand categoric ideea oricarei forme de federalizare in cadrul Rusiei, afirma: „Noi sub stapanirea ruseasca n-am avut scoala, n-am avut biserica, n-am avut limba, n-am avut nimic din ceea ce ii trebuie unui popor ca sa poata inainta” si incheie cu urmatorul deziderat: „Noi vrem o Romanie a romanilor”. Dorinta studentilor se dovedi a fi vointa tarii intregi, asa incat pe 27 martie 1918, in sala de festivitati a liceului nr. 3 din Chisinau, „Sfatul Tarii” voteaza cu 87 de voturi pentru, 3 contra si 36 de abtineri, unirea Basarabiei „in hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunare si Marea Neagra si vechile granite cu Austria, rupta de Rusia acum o suta si mai bine de ani din trupul vechii Moldove” cu Regatul Romaniei. Pe 9 aprilie 1918, Regele Ferdinand I semneaza decretul de promulgare al Actului Unirii, ratificat de catre primul parlament al Romaniei Mari, ales in urma votului universal, in data de 29 decembrie 1919. Consacrarea internationala a actului de la 27 martie 1918 va veni pe 28 octombrie 1920, odata cu semnarea Tratatului de la Paris dintre Romania si principalele puteri aliate (Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia), prin care se recunostea unirea Basarabiei cu Romania.

A urmat perioada interbelica cand, atunci ca si acum, revizionistii – in rindurile carora se evidentiau Italia, Ungaria, Germania si Rusia (devenita intre timp URSS) – au lucrat din greu impotriva ordinii internationale care nu le convenea. Pentru Bucuresti relatiile cu Moscova se mentin proaste, la contenciosul basarabean adaugandu-se si chestiunea tezaurului romanesc, trimis in clipele grele ale anilor 1916-1917 spre adapost. In momentul intrarii trupelor noastre in Basarabia (ianuarie 1918), Lenin hotarase confiscarea lui si o eventuala restituire doar atunci cand „puterea se va afla in mainile poporului roman”. De fapt, rusii jucau, ca de obicei, cu banii pe butoi, astfel incat, inca de la primele tatonari diplomatice au propus fara scrupule un eventual targ: Romania sa renunte la tezaur, iar Rusia sa recunoasca unirea Basarabiei. Acesta este si sensul comunicarii lui Karakhan, reprezentantul guvernului de la Moscova la conferinta romano-sovietica desfasurata la Varsovia intre 22 septembrie si 25 octombrie 1921: „Noi stim ca Basarabia va ramane a voastra, caci nu vom putea redobandi acea provincie de la voi, dar pentru a va da titlul de proprietate, care va va fi de mare folos mai tarziu, trebuie sa platiti”. Cu alte cuvinte, Sovietele s-ar fi declarat de acord cu recunoasterea suveranitatii Romaniei asupra Basarabiei, in schimbul recunoasterii noului regim bolsevic si a sumei de 65 de milioane de dolari aur. Romania refuza, convorbirile se intrerup si, odata cu acestea, ia sfarsit prima si ultima tentativa a Rusiei de a recunoaste – conditionat, e adevarat – apartenenta Basarabiei la Romania. Nu stiam atunci ca vom ramane si fara tezaur si fara Basarabia. A urmat semnarea pactului Ribbentrop-Molotov pe 23 august 1939, act prin care Germania si URSS si-au impartit sfere de influenta si teritorii in estul Europei si care a permis, in cele din urma declansarea celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Pentru Romania, foarte grava nu era atat semnarea pactului in sine, cat mai ales articolul 3 din protocolul aditional secret, negociat intre Molotov si Ribbentrop, care prevedea: „In privinta sud-estului Europei, din partea sovietica este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germana declara totalul dezinteres politic fata de aceste regiuni”. Ambiguitatea redactarii acestui articol va duce la interpretari diferite din partea celor doi semnatari. Pentru Hitler „dezinteresul“ se referea strict la Basarabia, dar in acest caz de ce textul protocolului vorbea de regiuni? Pentru partea sovietica, tocmai acest plural (regiuni) va constitui temeiul solicitarii Bucovinei (ulterior, doar a nordului ei), teritoriu despre care nu se mentiona nimic in articolul 3. Initial, Kremlinul pregatise pentru Romania un scenariu ce semana cu cel aplicat statelor baltice si care urma sa fie pus in practica la sfarsitul anului 1939 sau inceputul celui urmator. Rezistenta inversunata si plina de eroism a finlandezilor a intarziat reglarea conturilor cu Bucurestiul si a salvat Basarabia pentru moment. Imediat dupa incheierea pacii cu guvernul de la Helsinki, pe 29 martie 1940 Molotov, vorbind in fata Sovietului Suprem, a abordat si problema Basarabiei mentionand ca Uniunea Sovietica nu recunoscuse niciodata „cucerirea” ei de catre Romania. Pe 26 iunie 1940, la orele 22:00, Davidescu, reprezentatul Romaniei la Moscova, este convocat de catre Molotov la sediul Ministerului de Externe, unde i se remite nota ultimativa prin care U.R.S.S cerea Basarabia si Bucovina de Nord. La nota sovietica era anexata si o harta la scara de 1:1.800.000, pe care Molotov fixase, cu un creion rosu, neascutit, traseul noii frontiere. Grosimea varfului creionului, acoperea, doar ea, in teren, o fasie de 10 kilometri, corespunzatoare regiunii Herta. Termenul pe care Molotov il stabilise – si va refuza sa-l prelungeasca – pentru raspunsul guvernului roman era de 24 de ore. Pentru a pune si mai multa presiune pe factorii de decizie din Romania, sovieticii au intrerupt in repetate randuri comunicarea lui Davidescu catre Ministerul de Externe roman, astfel ca textul complet al ultimatumului a parvenit abia la ora 6 dimineata, pe 27 iunie, la Bucuresti. La Consiliul de Coroana, convocat de urgenta de catre Regele Carol al II-lea, generalul Florea Tenescu a prezentat situatia militara a Romaniei, punand in evidenta inferioritatea clara a tarii in fata triplei amenintarii ruso-ungaro-bulgare: „In fata noastra Rusia pune 100 de divizii de infanterie, 20 de brigazi de cavalerie, 7 divizii motorizate, parasutisti. La aviatie, raportul dintre noi si rusi este de la 0 la 5. Ungurii au 19 divizii de infanterie, nu stim cata cavalerie si unitati motorizate. Bulgarii au 22 de divizii de infanterie, avioane, unitati motorizate. Noi nu putem opune la toti decat 40 de divizii in total dupa cat am inteles eu. Pe trei fronturi daca am lupta, putem rezista cateva zile”. Gen. Ilcus, ministrul Armatei, adauga ca pe frontul unguresc si bulgaresc am putea rezista, dar numai pe frontul unguresc aveam sanse de victorie. In final, seful Statului Major propune acceptarea ultimatumului „pentru a nu fi obligati sa cedam maine mai mult decat ni se cere azi”.

Spunea Iuliu Maniu atunci: „…in viata statelor se fac greseli, care trebuie sa-si aiba raspunderea lor si in viata unei natiuni se intampla lucruri pentru care trebuie sa ispaseasca aceia care, dintr-o cauza sau alta, au fost vinovati pentru esecul si pentru nenorocirea pe care le-au adus neamului. Aceasta si pentru aceea ca nu insusi neamul sa fi fost vinovat, fara sa fie vinovati particulari si indivizi… acesti domni au avut soarta tarii in mana, in urma unei lovituri de stat”. Eminentul om politic care a fost Grigore Gafencu surprindea cu acuitatea si spiritul sintetic proprii diplomatului de cariera cauzele prabusirii Romaniei in vara anului 1940 si ale cedarii Basarabiei:1. Rusia nu a renuntat niciodata la aceasta provincie si era hotarata sa se foloseasca de orice prilej pentru ca, sprijinita pe uriasa ei putere, sa ajunga din nou la Dunare; 2. Fiindca ori care ar fi fost politica pe care am fi urmat-o fata de Germania, Reichul ar fi sacrificat oricand interesele noastre la Dunare (care sunt si ale sale), pentru a-si acoperi spatele inspre Rusia intr-un razboi european; 3. Fiindca Italia, care in timpul din urma ne fagaduise ajutorul ei in caz de agresiune ruseasca, a intrat in razboi insusindu-si toate angajamentele Germaniei; 4. Fiindca singurul nostru sprijin adevarat si real, forta anglo-franceza, s-a prabusit”. In ziua de 27 iunie a anului 1940, lespedea de mormant a istoriei se asternea pentru a treia oara in decurs de 130 de ani peste trupul martirizat al bietei Basarabii. Avea sa urmeze al doilea Razboi Mondial, pierderea sa de catre Romania si aliatii sai din Axa (in pofida actului de la 23 August 1944) si impunerea regimului comunist in Romania de catre URSS. Lespedea grea a ocupatiei ruse cadea inca o data pe sufletul Basarabiei.
Ceea ce mostenim astazi in Republica Moldova este rezultatul celor peste 80 de ani de traire a acestei provincii romanesti departe de sanul Tarii-Mama. O perioada crunta, greu de descris in cuvinte, in care teritoriul si populatia dintre Prut si Nistru au fost tratate potrivit celor mai aspre politici colonialiste, in care deznationalizarea a fost politica de stat, iar prigoana asupra elementelor romanesti a atins niveluri la care imperiul tarist nici n-a visat. Ca, astazi, in Basarabia, se vorbeste inca si se mai simte romaneste tine de miracol!

Dupa prabusirea URSS si obtinerea independentei de stat, Republica Moldova avea sa traverseze un lung drum al Golgotei, un drum al podurilor de flori ofilite, al sperantelor inselate, al jefuirii sistematice a statului si al nesfarsitelor diversiuni orchestrate din centrala de la Moscova. Lucrurile sunt cunoscute, nu vom insista acum asupra lor. Cert este ca alegerile de ieri, 11 iulie 2021, din Republica Moldova, castigate zdrobitor de Partidul Actiune si Solidaritate (PAS) al Maiei Sandu, de orientare clara pro-europeana si pro-romaneasca, pot fi unul din acele momente astrale, de rascruce in istoria unui neam. Niciodata in ultimii 30 de ani nu au fost alegerile din Moldova castigate cu un asemnea scor (peste 52 la suta!), niciodata moldovenii dintre Prut si Nistru nu au fost mai limpezi ca acum si niciodata cei din diaspora nu au participat atat de masiv la vot, niciodata urgenta schimbarii nu a fost mai mare si niciodata sperantele nu au fost mai aprinse ca astazi. „Sper ca astazi sa fie finalul unei ere grele pentru Moldova, sper ca astazi sa fie sfarsitul domniei hotilor asupra Moldovei”, spunea, imediat dupa anuntarea rezultatelor scrutinului, Maia Sandu, presedintele R.Moldova. Uniunea Europeana a mobilizat deja un pachet de asistenta financiara in valoare de pana la 600 de milioane de euro pentru Chisinau, pentru operationalizarea caruia este imperios necesara reformarea justitiei si a administratiei publice. Maia Sandu si PAS, impreuna cu toate fortele pro-europene, avand o zdrobitoare majoritate parlamentara, guvernul si presedintia, toata asistenta necesara din partea Romaniei si a UE, pot face schimbarile necesare si inscrie definitiv Moldova pe calea democratiei si a progresului. Pe calea aceasta ne vom intalni in cele din urma, asa cum profetic sunau cuvintele Marelui Stefan in „Apus de soare”. Da este apusul unei epoci de nenorociri si suferinta, dar poate fi rasaritul celei in care copiii Romaniei vor fi din nou, cu totii, impreuna!