Intermarium, de la utopie in secolul XX, la realitate in XXI. Cum a aparut noul Plan Marshall pentru Europa centrala si de Est

Probabil ca, in acest moment, cel mai important proiect regional in care se gaseste Romania este „Initiativa celor Trei Mari” (I3M), un bloc de cooperare pentru dezvoltare si securitate care se intinde de la Baltica, la Adriatica si Marea Neagra, din nord-estul pana in sud-estul continentului european. Chiar daca presedintele Biden s-a intalnit recent, la Geneva, cu omologul rus Vladimir Putin, stabilind asa-numitele linii rosii, de netrecut, sau poate tocmai de aceea, pentru statele din regiune a devenit mai actual decat oricand vechiul dicton „pana sa te ajute altii, ajuta-te singur” si exact acesta este rolul I3M. Sa ne reamintim, asadar, impreuna, drumul parcurs de acest proiect, de la idee la realitate.

In 2010, George Friedman, fondatorul si presedintele centrului de analize strategice Stratfor, a intreprins o „Calatorie geopolitica” pe frontiera de est a NATO, de la Baltica la Marea Neagra, apoi a repetat-o dupa patru ani, in 2014. Intre timp, a conferentiat si la Bucuresti, in 2013, cand a descris, pas cu pas, cu ani inainte ca evenimentele sa il confirme, ceea ce credea el ca avea sa se intample cu Uniunea Europeana si cu tarile din Europa Centrala si de Est. A fost prea putin inteles, asa cum de altfel se intampla dintotdeauna cu vizionarii de tipul lui, si adesea criticat aspru. Dar ideile sale au prins, incet-incet, contur. Printre altele, George Friedman a evocat, pentru prima oara, nevoia realizarii unui bloc geopolitic, cladit pe interese comune privind securitatea si dezvoltarea economica si sociala, un fel de Intermarium interbelic, care sa aduca impreuna tarile dintre Baltica si Marea Neagra. Lumea a ridicat din sprancene a mirare si a inceput sa caute prin cartile vechi ce este cu acest Intermarium.

In august 1920, ofensiva Armatei Rosii bolsevice spre inima Europei ajunsese la marginea Varsoviei. Nori grei acopereau linia incerta a frontului. Polonezii, la capatul unui efort urias, pareau pe cale de a se prabusi. Comisarii lui Lenin biciuiau neincetat comandantii si soldatii din transee cerandu-le sa doboare Polonia si sa deschida drumul catre tovarasii socialisti din Germania, care ii asteptau cu bratele deschise. Din Varsovia lumea fugea care incotro, cu bicicleta, cu masina, caruta, care cu ce avea, cei mai multi pe jos, tirand dupa ei cate un carucior supraincarcat cu lucruri inutile. Pe frontul aflat la marginea orasului, intr-o baraca intarita cu saci de nisip, aparent imperturbabil, un singur om refuza sa accepte dezastrul, un barbat de 51 de ani, cu o frunte inalta, groaznice sprancene negre si niste mustati craiesti la care groaznicul Stalin nu ar fi putut visa niciodata. Era Josef Pilsudski, presedintele Poloniei recent inviate si recreate dupa 123 de ani de la desfiintarea sa, in 1795, de catre Rusia, Austria si Prusia. In fata sa, pe o masa mare, de lemn, sunt planurile de operatii, harti militare amanuntite. Pilsudski cauta cu infrigurare solutii pentru a invinge hidra de la Rasarit, pentru a salva Polonia si, odata cu ea, Europa. Priceperea sa si eroismul ostasilor polonezi vor aduce victoria. Dar, atunci, acolo, in focul bataliei, si din disperarea de a gasi o iesire din clestele rusesc s-a nascut o idée. Era mai mult o viziune, ca la profetii biblici, un abur care capata conturul unei solutii strategice pe care rusii sa nu o mai poata depasi niciodata: Międzymorze, sau, pe latineste, Intermarium, o federatie de state central si est europene care, formand un baraj de la Baltica la Marea Neagra, sa rezolve odata pentru totdeauna problema navalirilor din Rasarit asupra Europei. De la nord la sud, Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda, Belarus, Ucraina, Ungaria, Romania, Iugoslavia si Cehoslovacia ar fi format un bloc impenetrabil, desigur sub conducerea Poloniei.

Viziunea lui Pilsudski relua, de fapt, strategia vechii uniuni dintre Regatul Poloniei si Marele Ducat al Lituaniei care, de la sfarsitul secolului XVI si pina la sfarsitul secolului XVIII, tinuse sub control tot vastul spatiu dintre Marea Baltica si Marea Neagra. In acelasi timp, proiectul Intermarium era complementar cu o alta viziune geopolitica a liderului polon, Prometheismul, al carei obiectiv era anihilarea amenintarii din est prin dezmembrarea Imperiului Rus si autodeterminarea popoarelor cucerite de acesta. Doar ca celebrul voluntarism polonez avea sa joace, din nou, un rol nefast pe scena istoriei. Infrangerea invaziei sovietice va creea Poloniei iluzia ca ar fi o putere militara semnificativa, capabila sa impuna unilateral solutii geopolitice in aceasta parte a continentului. Aceasta atitudine a dus la abandonarea prudentei si a instrumentelor diplomatice in favoarea aplicarii in forta a unor masuri etnice si teritoriale care au contribuit major la stricarea relatiilor Varsoviei cu aproape toti vecinii si la dificultati serioase in relationarea cu alte centre de putere ale vremii, cum ar fi Franta, Marea Britanie sau chiar Liga Natiunilor. Este o realitate tragica ca sansele de realizare a proiectului Intermarium nu au fost deloc imbunatatite de seria de conflicte izbucnite dupa primul razboi mondial de-a lungul granitelor Poloniei: razboiul polono-sovietic, razboiul polono-lituanian, razboiul polono-ucrainian si incidentele armate de frontiera polono-cehoslovace. In aceste conditii, proiectul nu a putut fi materializat, fiind respins din toate partile, neavand sustinere nici in Lituania si Ucraina, unde era perceput ca o amenintare la adresa identitatii si independetei acestora, si nici in randul puterilor europene care, cu exceptia notabila a Frantei, considerau inoportuna contrapunerea Rusiei.

Intermarium a avut, de altfel, opozitie chiar si in Polonia unde rivalul politic al lui Pilsudski, Roman Dmowski, liderul Partidului National Democrat, il considera o amenintare pentru omogenitatea etnica a statului polonez care, oricum, trebuia sa „polonizeze” minoritatile etnice existente. Dmowski nu era deloc o voce singulara pe scena politica poloneza, multi altii manifestandu-se pentru un stat national unitar polonez si opunandu-se ideii unei federatii multinationale si multiculturale. De altfel, dupa revenirea sa la putere, in 1926, in urma unei lovituri de stat prea putin democratice, Pilsudski insusi se va concentra asupra centralizarii puterii si a polonizarii minoritatilor din partea de est a tarii, asumandu-si puteri dictatoriale prea putin atractive pentru traumatizatele state central si est europene. Unii istorici sunt de parere ca Pilsudski – care spunea adesea ca „nu poate exista o Polonie independenta fara o Ucraina independenta” – era mai degraba interesat de obiectivul strategic al despartirii Ucrainei de Rusia decat de asigurarea bunastarii ucrainienilor, fapt pentru care nici nu a ezitat sa foloseasca forta militara pentru a extinde teritoriul Poloniei in Galitia si Volhinia, zdrobind nazuintele de autodeterminare a ucrainienilor din teritoriile aflate in disputa la est de raul Bug, acolo unde orasele locuite preponderent de polonezi erau inconjurate de o masiva majoritate ucrainiana rurala.

Vorbind despre frontierele viitoare ale Poloniei, Pilsudski credea ca „tot ceea ce putem obtine in vest depinde de dorinta Antantei de a ingradi Germania”, in timp ce in est „este o usa care se deschide sau se inchide in functie de puterile care o forteaza” (Margaret MacMillan, Paris 1919: Six Months That Changed the World, Random House Trade Paperbacks, 2003, ISBN 0-375-76052-0, p.212). Iata de ce, in haosul din estul interbelic, maresalul considera cu toata convingerea ca fortele poloneze au misiunea de a extinde granitele Poloniei cat se putea de departe. Dincolo, insa, de derapajele nationaliste si de erorile geopolitice ale planificatorilor polonezi, realitatea strategica a menghinei ruso-germane ramanea implacabila. Pentru a o contracara, Intermarium ar fi putut fi o solutie. Nenumaratele conflicte existente insa intre tarile ce ar fi urmat sa intre in proiect au blocat si aceasta varianta pe plansetele geopolitice.
Doua decenii mai tarziu, cu exceptia Finlandei, toate tarile vizate de proiectul Intermarium se prabuseau sub loviturile URSS si ale Germaniei naziste. Incepea, atunci, o tragedie colectiva ale carei urmari aveau sa dureze pana in zilele noastre. Dar era si o lectie istorica a oportunitatilor ratate.

Romania, un prieten mereu uitat, dar intotdeauna prezent

Ramane un fapt istoric ca, in cele din urma, din toate visurile strategice ale lesilor, din toate aliantele proiectate, doar una a ramas valabila: alianta cu Romania, stabilita in 1921, care de altfel a si produs singurele rezultate istorice atunci cand, in septembrie 1939, Germania si Rusia au invadat si anihilat a doua Republica Poloneza. Guvernul si ofiterii armatei polone, tezaurul national precum si un numar mare de refugiati si-au gasit atunci adapost in Romania. Nu era o intamplare ca, dintre toti vecinii Poloniei, doar Romania a intins o mana de ajutor neconditionat, dovedindu-se un prieten adevarat si un aliat de nadejde. Ambele state au iesit din primul razboi mondial infruntand trupele bolsevice care incercau sa extinda revolutia rosie peste Europa. Polonia, recent restabilita, dupa 123 de ani de la desfiintarea sa in 1795 de catre Rusia, Austria si Prusia, a trebuit sa duca un razboi crancen impotriva Armatei Rosii, care a culminat cu batalia pentru Varsovia, din august 1920. In acelasi timp, Regatul Roman a prevenit ofensiva comuna a sovietelor din Rusia si Ungaria, care viza cucerirea Transilvaniei si extinderea URSS pina la granitele Germaniei si, poate, mai departe, prin contraofensiva soldata cu ocuparea Budapestei, la 4 august 1919, si alungarea de la putere a bolsevicilor unguri condusi de Bela Kun.

In timpul razboiului polono-rus, Romania a acceptat si sprijinit tranzitul fortelor militare poloneze pe teritoriul sau. De altfel, potrivit unui raport al diplomatului Csezlaw Pruszynski, Romania a facilitat tranzitul locuitorilor polonezi din Rusia in zonele lor de origine si a furnizat armament si produse agricole la preturi preferentiale. In acest context, Armata Romana a intervenit in razboiul polono-ucrainean impotriva Republicii Populare Ucraina de Vest (creata in Galicia in vara acelui an), ajutandu-i pe polonezii din Pocutia. Contele Aleksander Skrzynski, actionand cu sprijinul liderilor polonezi Ignacy Jan Paderewski si Jozef Pilsudski, a transmis o oferta catre Guvernul Roman condus de Ion. I. C. Bratianu pentru a participa la viitoarea administrare a intregii Ucraine (august 1919), oferta fiind din nou transmisa dupa ce Skrzynski a devenit ambasador in Romaniei. Demna, Romania a refuzat pamanturi ucrainiene care nu ii apartineau. In 1920, un plan similar a fost propus chiar de Pilsudski guvernului roman condus de Alexandru Averescu. Oferta era mult mai clara, oferind Romaniei sa isi extinda administratia catre est (tarmul Marii Negre, Odesa si Transnistria). La randul sau, Averescu a refuzat propunerea „pentru a nu implica tara in razboiul civil din Rusia”.

Ambele state vor sta, in intreaga perioada interbelica, sub amenintarea URSS, ceea ce le va structura politicile si strategiile de supravietuire. Ambele state aveau, asadar, motive temeinice pentru a incheia impreuna tratate de colaborare si securitate, incercand sa stabileasca un baraj impotriva Rusiei bolsevice si revizioniste. Csezlaw Pruszynski raporta guvernului polonez, imediat dupa capturarea Odessei de catre Armata Rosie: “Un baraj care poate pune capat la presiunea bolsevica catre vest este constituit din Polonia la Nord si Romania la sud. […] Exista o necesitate naturala, dar de asemenea o necesitate istorica, care pun bazele pe un interes mutual intre Romania si Polonia, o alianta militara in fata amenintarii comune cu care ne confruntam”.

Intreaga viziune geopolitica si strategica a maresalului Pilsudski care a stat la baza proiectului Intermarium isi are originea in tumultoasa istorie a acestei parti a Europei si in realitatea neinduratoare a prea putinilor prieteni adevarati. Pilsudski a murit in 1935, bunul Dumnezeu ferindu-l sa isi mai vada tara inca o data cucerita si dezmembrata de adversarii sai istorici. Din tot ce ar fi insemnat scutul Intermarium, doar prietenia si ajutorul romanilor au asigurat, atunci, o iesire binecuvantata catre viitorul de dupa razboi.

Vremurile se schimba, realitatile strategice raman

Cum realitatile geostrategice nu prea se schimba odata cu vremurile, proiectele de securitate din regiune sunt, la randul lor, recurente. Nici nu disparuse de pe scena marele Pilsudski si discipolul sau, Josef Beck, ministru de externe, a avansat proiectul unei A Treia Europe, o alianta intre Polonia, Ungaria si Romania, dar timpul scurt ramas pana la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial nu a permis dezvoltarea ideii. Samburele a ramas sa germineze in sanul guvernului polonez aflat la Londra, in exil. In 1942, Wladislaw Sikorski, premierul acestuia, a demarat o serie de discutii pentru realizarea unei Uniuni a Europei Centrale, formate din Polonia, Cehoslovacia, Iogoslavia si Grecia, care sa se opuna URSS in perioada postbelica, motiv pentru care cehoslovacii au avut ezitari serioase, iar Aliatii, daca nu au fost de-a dreptul ostili, au manifestat o mioapa indiferenta. Declaratia statului polonez din exil care chema la crearea unei Uniuni federale a Europei Centrale a ramas pierduta in eter pana astazi.

Dupa prabusirea comunismului in Europa, Polonia (1999), Cehia (1999), Ungaria (1999), Romania (2004), Slovacia (2004), Bulgaria (2004), tarile baltice (2004), Slovenia (2004), Croatia (2009), Albania (2009) si Muntenegru (2017) au aderat la NATO rezolvandu-si in mare parte problemele de apartenenta si de securitate. Ucraina, la randul sau, dupa ruperea de influenta rusa, in 2014, isi manifesta tot mai hotarat dorinta de a adera la Pactul Nord-Atlantic. Oricum, cu exceptia, deocamdata, a Albaniei, Muntenegrului si Ucrainei, toate celelalte tari au intrat deja in sfera occidentala de dezvoltare a Uniunii Europene.

Asa cum am aratat, o data cu declansarea crizei din Ucraina, centrul de studii strategice Stratfor a readus in discutia publica proiectul Intermarium, modernizat si proaspat upgradat la realitatile zilei. Data fiind renasterea puterii Rusiei, a agresivitatii sale revizioniste si a politicilor adesea duplicitare ale tarilor vest-europene fata de Moscova, noul Intermarium – sustinut de puternic de Washington – devine pe zi ce trece o necesitate tot mai stringenta. Mai mult, daca privim zona de dizlocare a trupelor si echipamentelor NATO pe frontiera de est a Uniunii Europene, vedem ca pre-pozitionarea fortelor occidentale are loc din nord, de la statele baltice, trecand prin Polonia si Romania, pana in sud, in Bulgaria, la Marea Neagra. Este semnalul cel mai clar trimis Moscovei ca, indiferent de ce se va intampla in Ucraina, s-a tras o linie rosie peste care nu se va mai putea trece in acest secol XXI.

La 6 august 2015, pe atunci proaspatul presedinte polonez Andrzej Duda lansa ideea Initiativei Celor Trei Mari, o alianta a statelor central si est-europene dupa modelul Intermarium. Un an mai tarziu, la Dubrovnik, pe malul Mediteranei, avea loc primul summit al Initiativei, iar in 2017, presedintele SUA, Donald Trump, a fost invitatul de onoare al reuniunii ce a avut loc la Varsovia. In 2018, conferinta la varf a Celor Trei Mari a avut loc la Bucuresti prilejuind o premiera, invitarea Germaniei, deocamdata ca partener, in organizatie. De altfel, tot in calitate de parteneri, la summit au participat presedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, secretarul energiei al Statelor Unite ale Americii, Rick Perry, presedintele Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare, Sir Suma Chakrabarti, presedintele Bancii Europene de Investitii, Werner Hoyer impreuna cu un reprezentant al Bancii Mondiale si, asa cum spuneam, ministrul de Externe al Germaniei, Heiko Mass. In 2019, summitul I3M a avut loc la Ljubljana, in Slovenia, in 2020 la Tallin, in Estonia, in sistem video-conferinta, iar in februarie 2021, la initiativa Bulgariei, a avut loc prima reuniune a coordonatorilor nationali I3M.

In prezent, Initiativa celor Trei Mari include cele 12 state membre UE aflate intre Marea Adriatica, Baltica si Neagra: Austria, Bulgaria, Croatia, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Romania, Slovacia si Slovenia, precum si alte state, institutii europene si internationale parte nere. De sus, de la apele reci ale Balticii, pana la Adriatica mereu calda si involburata Mare Neagra un nou destin istoric este propus tarilor din Europa centrala si de est. Pentru edificarea acestui proiect sunt mobilizate ample resurse cxare vizeaza toate domeniile de cooperare si dezvoltare regionale. Dincolo de miza strategica, aceasta noua dar prea mult uitata Europa are astfel si sansa de a se inscrie, cu tot ajutorul necesar, pe coordonatele prosperitatii si progresului ce vor insoti a patra revolutie industriala a omenirii. Pentru a reusi trebuie doar ca toate aceste popoare sa invete sa lucreze impreuna, sa-si asigure pacea si stabilitatea, sa se dezvolte si sa progreseze. Impreuna!