In ultima vreme, o serie de asa-zise „comentarii” si „analize” de politica internationala demonstreaza, cu o incapatanare demna de o cauza mai buna, ca specialistii de conjunctura nu inteleg chiar nimic din ceea ce se petrece la vedere, sub ochii nostri, pe marea scena a lumii. Iar recenta intalnire fata in fata a presedintilor SUA si Rusiei, la Geneva, a prilejuit mai mult decat orice alt eveniment din saptamana aceasta, foarte incarcata politic, o adevarata furtuna de opinii care mai de care mai abracadabranta.

Iata de ce, simt nevoia sa revin, aproape obsedant, la discursul lui Joseph R. Biden, la Conferinta pentru Securitate de la Munchen (2 februarie 2013, Hotel Bayerischer Hof), rostit pe cand era doar vicepresedinte al SUA. Departe de a fi doar un simplu discurs diplomatic, alocutiunea domnului Biden a transmis, inca de atunci, un veritabil program geopolitic al relatiei transatlantice, schitand liniile strategice de dezvoltare a unui parteneriat cu implicatii globale. Si, chiar daca forteaza imaginatia unora, acest program geopolitic, schitat inca din 2013 si valabil astazi mai mult decat oricand, explica multe din meandrele turneului intreprins zilele trecute de presedintele Biden in Europa, inclusiv intalnirea sa cu Vladimir Putin. Dar, pana sa vedem ce s-a intamplat cu adevarat la intalnirea de la Geneva, sa ne readucem aminte ce spunea Joseph Biden, in 2013, la Munchen.

In general, Joeseph Biden merita urmarit cu atentie. Cu o experienta politica extraordinara, spune adesea lucrurilor pe nume si nu se fereste sa puna degetul pe rana, cum se spune, mergand daca este nevoie pana in miezul lucrurilor. Atunci, in 2013, numea Germania „cel mai vechi si fidel aliat american in Europa” – pentru a da un semnal limpede pentru aliatii din centrul Europei ca Berlinul (si, bineinteles, si Londra, dar, intre-timp, aceasta nu mai este in UE) a revenit in rolul de lider atlantist pe continent si, in consecinta, este desemnat sa conduca jocul strategic care ii cuprinde si pe noii aliati. „Am doua vesti sa va dau”, spunea Biden inca din 2013. „Vestea buna este ca nu plecam (noi, americanii) nicaieri. Vestea rea este ca, intradevar, nu plecam nicaieri, ramanem aici (in Europa). Pentru ca, numai ramanand impreuna vom reusi sa asiguram un viitor mai bun pentru noi toti”.

Dar, pentru acest viitor „este nevoie ca Europa sa ocupe locul care i se cuvine in lume. Trebuie sa-si asume responsabilitati”, peste tot in hinterlandul sau: in Europa de est, in Caucaz, in Levant si in nordul Africii. Iar America isi va asuma la randu-i responsabilitatile ce ii revin in cadrul acestui parteneriat, spunea Biden inca din 2013. Va merge in Asia, va asigura stabilitatea spatiului pacific, va asigura libera navigatie in Marea Chinei de Sud, va apara democratiile din regiune, inclusiv Taiwanul si va impiedica conflictele, de tipul celui sino-nipon, care ameninta echilibrul mondial. America se va asigura ca sistemul mondial nu va fi dominat de autoritarismul Chinei comuniste.

„Vom face asta nu doar pentru noi, ci si pentru Europa”, spunea domnul Biden, pentru ca „Europa ramane piatra unghiulara a angajarii americane in lume si catalizatorul cooperarii globale”. „It’s that basic”, concluziona vicepresedintele Joe Biden. Care, intre-timp, a devenit presedintele SUA.

Europa si America impartasesc impreuna valorile democratiei si economiei libere, dar si o larga paleta de obligatii strategice fata de lumea contemporana. Este un motiv suplimentar sa-si faca ordine in ograzile proprii dupa pandemie si sa-si relanseze economiile, principalele surse ale puterii si influentei lor globale. O Europa puternica este interesul profund al Americii. Comertul bilateral nu inseamna doar schimburi anuale de multe sute de miliarde anual, ci si milioane de slujbe pentru milioane de familii si un ansamblu comercial de cinci mii de miliarde de dolari. Iar potentialul unei piete comune transatlantice este si mai mare, mult mai mare. Reguli si standarde diferite au ingreunat pana acum construirea acestei piete unice, dar vointa politica va duce lucrurile la bun sfarsit, nu exista nici o indoiala, pentru ca nu exista nici o alta alternativa pentru crearea de piete, slujbe bine platite, prosperitate si progres continuu. Macar atat s-a invatat din ultima recesiune prin care a trecut omenirea.

Angajata in acest extraordinar proiect, care deja a inceput sa se deruleze, Europa trebuie nu doar sa-si faca ordine in casa, nu doar sa se reinventeze ca putere globala, ci sa-si clarifice o serie de relatii si parteneriate strategice. Unul ar fi cel cu Turcia, o tara membra NATO, cu peste 70 de milioane de locuitori, cu o economie puternica, si cu o putere militara fara egal pe continent. Cursul politic indezirabil promovat de Erdogan are cauze puternice si in amanarea primirii Turciei in UE la calendele grecesti. Turcia a asteptat prea mult timp primirea in Uniunea Europeana. A depus cererea de aderare in 1987 si de atunci a fost amanata an dupa an, mai ales din cauza opozitiei neinduplecate a Germaniei. Astazi pare mai departe de Europa decat oricand, dar implicatiile aderarii Turciei ar fi colosale.

Dincolo de dimensiunile pietei, de securizarea frontierei sud-estice si de intarirea fara precedent a „muschilor” europeni, tabloul geostrategic ar fi intregit si de avansul catre Caucaz si resursele Asiei Centrale, un veritabil spatiu de complementaritate al UE, de intregirea si integrarea definitiva a puzzle-ului balcanic, de securizarea deplina a Mediteranei si a Marii Negre, de stabilirea contactului terestru cu Orientul Mijlociu si statele partenere din zona. O miza care, poate, ar trebui reconsiderata nu doar la Bruxelles ci chiar si la Berlin.

In sfarsit, o a doua problema care trebuie clarificata este relatia cu Federatia Rusa. Sa admitem ca Rusia inceteaza subminarea Uniunii Europene si trece la o politica de cooperare nu doar cu Berlin ci si cu Bruxelles. Prin programul politic al presedintelui Vladimir Putin, Rusia doreste edificarea unei Uniuni Euro-Asiatice. Un proiect urias, de aceasi talie cu cel al Uniunii Europene, de o complexitate greu de cuantificat, deocamdata. Unde va fi plasat centrul sau de greutate, in Europa sau in Asia? Ce raporturi intentioneaza sa dezvolte cu Europa acest proces de integrare condus de Moscova? Va exista competitie si adversitate, asa cum se intampla acum, sau cooperare si chiar complementaritate? Ce rol sunt chemate sa joace arsenalul nuclear si resursele energetice ale Rusiei? Proiectul geopolitic menit sa inlocuiasca fosta URSS va fi construit in orice conditii si cu orice pret? Si, in sfarsit, Rusia chiar intentioneaza sa mearga mai departe alaturi de China in demersul strategic sinucigas de a lupta impotriva Lumii Libere?

Nimeni nu este naiv, nici la Bruxelles, nici la Washington si nici la Moscova, este una dintre replicile preferate ale lui Biden. „Nu vom fi de acord cu Rusia in toate. De exemplu, Statele Unite nu vor recunoaste Abhazia si Osetia de sud ca state independente”, avertiza Joe Biden inca din 2013. Si, foarte important, continua el „nu vom recunoaste nici o natiune ca avand sfere de influenta”, pentru America ramanand o prioritate „ca statele suverane sa aiba dreptul de a-si lua propriile decizii si de a alege aliantele din care sa faca parte”.

In aceste conditii, era nevoie ca jocurile secunde facute in timpul administratiei Trump de puterile europene cu Moscova sa fie reconsiderate. Rusia nu mai poate fi lasata cu cate un picior in fiecare luntre. Ea nu poate revendica un loc la masa marilor decizii si nu poate nici beneficia de investitiile, tehnologia si know-how-ul occidentale in timp ce se aliaza cu China, Iran si Coreea de Nord impotriva actualei ordini internationale. Turneul „celor 7 zile biblice” ale lui Biden in Europa – care a inclus summit-urile G-7, NATO, SUA-UE si bilateralele cu Boris Johnson, Recep Taiyp Erdogan si Vladimir Putin – a urmarit, pe langa concertarea actiunilor occidentale, si acest obiectiv. Renuntarea de catre Washington a opozitiei fata de finalizarea gazoductului North Stream 2 a fost un cadou strategic pentru Berlin si o demonstratie pentru Moscova de ce beneficii aduce o cooperare cu Occidentul. Pentru ca, sigur, Rusia vinde gaze si in China, dar numai la jumatate de pret fata de cele livrate Uniunii Europene. Negotul cu China inseamna pierdere de bani pentru Moscova. „Multi din regiunea asiatica considera ca un rol independent (fata de Beijing – n.n) din partea Rusiei va crea mai mult spatiu pentru confruntarea emergenta dintre China si Statele Unite”, spunea Raja Mohan, director al Institutului de Studii din Asia de Sud al Universitatii Nationale din Singapore. Joe Biden remarca ca „Rusia se afla intr-o situatie foarte, foarte grea acum. Ea este presata de China, insa vrea cu disperare sa ramana o mare putere” in lume.

Probabil ca, in jocul apropierii Rusiei de Europa, rolul principal va fi jucat, din nou, de Germania, menita sa calmeze ambitiile central-europene ale Kremlinului si sa conditioneze cooperarea cu acesta de proiectarea puterii sale catre Asia. Ca Germania are si o agenda proprie, stiu si americanii, stie toata lumea, dar nu aceasta e problema. Pentru ca Germania nu mai poate domina in aceste timpuri Europa decat in formula UE, altfel este de neconceput. De aceea, reiterarea unitatii transatlantice, zilele trecute, cu prilejul recentelor summit-uri ale NATO si Uniunii Europene, este de o importanta geopolitica de prim ordin. Or, in aceasta formula euro-atlantista este chiar dezirabil ca Germania sa fie negociatoarea de la fruntariile estice, convertind astfel, foarte inteligent, relatia sa privilegiata cu Moscova. Si, desigur, una dintre mize este, ca intotdeauna, intreaga Europa Centrala. Numai ca, de aceasta data, Europa Centrala inseamna intreaga Uniune Europeana, ba chiar mai mult, inseamna Uniunea euro-atlantica. Iar faptul ca Erdogan si-a oferit serviciile in intalnirea cu Biden spune enorm despre resetarea jocului euro-atlantic.

Moscova, care a dat intotdeauna lumii mari jucatori de sah, nu se poate sa nu-si dea seama despre ce se intampla. Si, tocmai de aceea, la Geneva, Putin a fost punctual, nu a mai intarziat, asa cum are obiceiul sa faca pentru a-si pune interlocutorii in pozitii inferioare. Nu mai era cazul, Moscova isi dorea cu disperare aceasta intalnire cu presedintele SUA. In definitiv, asa cum atragea atentia Joe Biden, „Rusia nu isi poate dori un nou razboi rece in timp ce imparte cea mai mare parte a frontierei sale terestre cu China, o superputere economica si militara in ascensiune”.

Marii maestrii de la Kremlin joaca inca cu piese vechi pe esichierul international – diplomatie zgomotoasa, amenintari si intimidare, santaj energetic etc – dar lumea este in plina schimbare iar conditiile dinlauntrul societatii rusesti nu mai asigura de multa vreme suportul unei astfel de politici. Remarca lui Biden privind „disperarea” Rusiei de a ramane o „mare putere” este pe deplin acoperita, daca ne uitam pe cifrele economice. Astfel, in statisticile privitoare la Produsul Intern Brut nominal din anul 2020, in lume, observam ca Statele Unite conduc cu 20.932 miliarde de dolari, China este pe locul 2, cu 14.722 miliarde de dolari, pe cand Rusia ocupa de-a abia pozitia 11, cu 1.471 miliarde de dolari. Iar in cazul schimburilor comerciale, Rusia are un deficit in relatia cu China de 5,84 miliarde de dolari, in anul 2020. Exporturile totale ale Moscovei la Beijing au scazut de la 56,9 miliarde de dolari in 2019, la 49,06 in 2020. In plus, realitatea demografica si economica din Rusia este catastrofala. Populatia este batrana, bolnava, atinsa de tot felul de tare, in descrestere puternica. Sunt toate conditiile ca, in 20-30 de ani, musulmanii veniti din sud sa devina majoritari.

Economia nu s-a restructurat, banii multi obtinuti din exporturile masive de energie si materii prime au fost folositi preponderent pentru consum si industria de inarmare si nu pentru reconstructia tehnologica, sistemul autoritar si mafia de stat nu incurajeaza competitia si performanta economica, dimpotriva. Singurul argument la indemana pentru Kremlin ramane arsenalul nuclear construit in perioada sovietica, dar care practic este inutilizabil dincolo de intimidare si santaj. Iar Putin insusi imbatraneste, are probleme de sanatate si din ce in ce mai putin timp la dispozitie. In cele din urma, se pare ca maestrii de la Kremlin au inteles cata nevoie au de o relatie corecta cu Europa si Statele Unite. Altminteri, este doar o chestiune de timp pana cand dragonul chinezesc ii va cucerii definitiv si tacut, intr-o demonstratie totala de soft-power economic, tehnologic, stiintific si militar.

La Geneva, paradigma politicii internationale de astazi nu a fost rasturnata, dar s-au pus bazele nevazute ale celei de maine. Dupa intalnirea cu Biden, Vladimir Vladimirovici Putin are multe nopti albe in fata pentru a se gandi bine la viitorul Rusiei si al sau, personal. Merge cu China intr-un razboi impotriba Lumii Libere si la capatul caruia Rusia va fi distrusa, sau, dimpotriva, chiar cu pretul unor renuntari dureroase la un anumit tip de autoritarism, reintra in concertul international, primeste un loc la masa marilor decizii si sansa de a inscrie Rusia pe coordonatele salvarii si dezvoltarii in a patra revolutie industriala a Lumii?! Presedintele Biden ii lasa suficient timp de gandire presedintelui Rusiei: „Vom afla peste sase luni, un an, daca avem un partener strategic. Vom afla daca vom colabora in mai multe privinte”, a spus el la Geneva. Dar eu cred ca lucrurile se vor misca mai repede.

Sigur, s-ar putea afirma ca multe dintre crizele invocate mai sus se pot regasi si in Europa, dar aici parteneriatul cu SUA poate oricand si foarte usor converti dezavantajele de etapa in argumente geopolitice. O Turcie reactivata in NATO si reintegrata jocului euroatlantic va vectoriza jocul cu totul altfel. Din acest motiv este esentiala rezolvarea problemelor din Siria si Iran. Daca acest lucru se va petrece, atunci vom putea avea un arc de securitate care va cuprinde Turcia, Siria, Liban, Israel, Iordania, Egipt, Tunisia, Libia si, in cele din urma, Algeria. Franta, adica UE, deja actioneaza in acest sens si tot astfel trebuie citita si prezenta trupelor romane in Africa. Toata Europa se va misca in cele din urma. Si, s-ar putea continua, in Asia, cu Pakistan, India, Vietnam, Coreea, Taiwan, Australia, Noua Zeelanda si Japonia. Probabil ca nu si cu Afganistan, dar asta este alta discutie.

Europa – reconsiderata la nivel politic, economic si strategic – este chemata si trebuie sa joace un rol de prim ordin alaturi de America in rezolvarea acestor probleme pe drumul spre maine al umanitatii. Europa trebuie sa-si poata avea de grija singura, ba chiar mai mult trebuie sa aiba grija si de ceea ce este in jurul sau. Pentru ca America, o putere europeana majora, trebuie sa isi concentreze atentia catre Asia. Acolo unde, dupa cum spune Joe Biden, va deschide drum si pentru Uniunea Europeana. Tocmai de aceea, America va ramane mereu in Europa, America este si va ramane o putere europeana de prim ordin, poate chiar cea mai importanta, indiferent daca asta place sau nu in unele capitale.

Oricum, pentru toti jucatorii amintiti pana acum, de aproape sau de mai departe, merita retinuta vorba domnului Biden: ”Un pariu impotriva Americii n-a fost niciodata un pariu bun”. Iar experienta celor trei razboaie mondiale de pana acum – primul razboi mondial, al doilea razboi mondial si razboiul rece – ne arata si ca nici un pariu al totalitarismelor impotriva Democratiei nu a fost castigat vreodata. Istoria isi pastreaza constantele sale.