Situatia de la granita cu Ucraina devine ingrijoratoare iar impredictibilitatea presedintelui Putin ne poate duce catre conflict. Recucerirea adancimi strategice a Rusie, in fostul spatiu al URSS, este vitala pentru Kremlin. Traim o perioada cenusie a geopoliticii continentului european in zona de est. Este necesara doar o scanteie pentru a porni valvataia si noi suntem in prima linie!
Cei doi omeni importanti de la Casa Alba presedintele Biden si alegerea sa pentru secretarul de stat, Antony Blinken, sunt indiscutabil, atlantisti confirmati. Ei recunosc ca, in ciuda cresterii Asiei/Chinei, Statele Unite si Europa sunt inca stalpii purtatori ai unui sistem liberal international, deschis si stabil. Dar acest lucru nu inseamna doar un moment de „intoarcere in viitor”.
Reinnoirea parteneriatului transatlantic va necesita adaptarea sistemelor de securitate, politice si economice existente la noile amenintari transnationale, rivalitatile geopolitice si realitatile interne. Reforma NATO si aprofundarea relatiei dintre SUA si Uniunea Europeana vor fi esentiale pentru aceasta agenda. Presedintele Biden a promis o restaurare, iar europenii au raspuns pozitiv. Jens Stoltenberg, Secretarul General al NATO, l-a invitat pe Biden la un summit la inceputul acestui an, unde spera ca liderii vor sustine noul „Concept strategic” al Aliantei, care a fost elaborat la sfarsitul anului trecut. Raportul, destinat ghidarii Aliantei pana in 2030, raspunde criticilor precum aceea a lui Macron cum ca NATO s-ar afla in ”moarte cerebrala”, cu 138 de recomandari specifice care ruleaza peste 60 de pagini.
Principala sa recomandare este ca NATO sa isi consolideze rolul politic, astfel incat sa fie mai bine pozitionata pentru a se confrunta nu numai cu rivalii sistemici precum China si Rusia, ci cu o serie de tendinte destabilizatoare, de la terorism la tehnologii perturbatoare, la proliferarea nucleara si la instabilitatea regionala precum si la schimbarile climaterice. In decembrie, Comisia Europeana si Inaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate au lansat impreuna un raport catre Parlamentul European si Consiliul European privind „O noua agenda UE-SUA pentru schimbari globale”, care prevede o renastere a relatiei transatlantice „ca baza a unei noi aliante globale de parteneri care au aceeasi idee”. Din punctul meu de vedere epoca Trump a ”energizat” europenii care solicita acum „autonomie strategica”.
In schimb perspectivele unei presedintii Biden par sa anunte o realiniere strategica. Pentru ca aceasta realiniere sa functioneze, Washingtonul va trebui sa lucreze la un parteneriat strategic pe picior de egalitate cu Europa. Este complicat cand asiguri securitatea continentului in fata unui inamic care are triada nucleara inclusa in fortele armate (Rusia) iar tu detii mai mult de o divizie desfasurata pe continent pe langa depozite de tehnica militara si logistica necesara desfasurarii operatiunilor militare.
Autonomia strategica si presedintele Macron
Presedintele francez Emmanuel Macron ii impinge pe europeni sa imbratiseze „autonomia strategica” ca cea mai buna modalitate de revitalizare a NATO si de abordare a provocarilor globale de la pandemie la controlul armamentului si la schimbarile climatice. Vorbind, in februarie 2021, la forumul online al Consiliului Atlantic, Macron a spus: „Trebuie sa fim mult mai responsabili cu vecinatatea noastra”. El a indemnat alte natiuni europene sa isi mareasca cheltuielile de aparare ca o demonstratie clara a angajamentului lor de a imparti sarcinile cu Statele Unite in ceea ce priveste securitatea. Macron a spus: „Orientul Mijlociu si Africa sunt vecinatatea noastra, nu SUA”. El a adaugat ca angajamentul intensificat al UE, in ceea ce priveste cheltuielile de securitate, pune capat unei „situatii de lose-lose” in care Statele Unite trebuie sa angajeze un numar mare de forte pe continent si europenii nu au niciun cuvant de spus in marile decizii privind propria lor aparare .
„Acum operam intr-o noua era”, a spus el. Macron a spus ca doreste ca europenii sa se gandeasca la UE ca la o entitate preocupata atat de securitate, cat si de probleme economice. Uniunea ar trebui sa fie una care functioneaza in „coordonare politica cu NATO” pentru a asigura interoperabilitatea atunci cand este chemata la actiune. Ca exemplu, el a citat operatiunile franceze in Siria impreuna cu Statele Unite si Regatul Unit operatiuni care au functionat cu succes. Privind insa la NATO, in sine, el a dorit sa adauge o dimensiune politica mai puternica „suprastructurii sale militare” in urmatorii ani. Ingrijorarea imediata a lui Macron a fost angajamentul Turciei, tara membra NATO, care a devenit mai autocratica, a cautat solutii la Moscova pentru arme sofisticate si nu a acordat atentie pericolelor create pentru aliatii si datorate actiunilor sale militare unilaterale din ultimii ani. „Turcia ne-a pus intr-o situatie nebuna” in urma cu doi ani in nord-estul Siriei. In ciuda soldatilor americani si francezi si a puscasilor marini care lucrau alaturi de fortele democratice siriene in lupta impotriva ISIS, turcii au lansat fara avertizare un atac complet „impotriva proxilor nostri”. Motivul pentru care au atacat turcii a fost legatura dintre SDF si Unitatile de Protectie a Poporului (YPG). Turcia vede YPG ca fiind legata de Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), pe care turcii il considera un grup terorist. „Credibilitatea SUA si a Frantei a fost distrusa.”
Macron a adaugat ca situatia a fost inrautatita de decizia americana de a se retrage complet din Siria in urma atacului. El a spus ca alianta trebuie sa clarifice regulile dintre statele membre atunci cand vine vorba de interventia intr-o tara terta. Pentru a revitaliza alianta, Macron a spus ca membrii trebuie sa raspunda la intrebari de baza, precum cine sunt dusmanii NATO, cine sunt teroristi si cum ar trebui alianta sa se ocupe de noi probleme in Pacific, cum ar fi China. In ceea ce priveste Beijingul, acum cand fostul presedinte Donald Trump a iesit din functie, Macron a spus „China este cu totul un partener [in schimbarile climatice], un competitor [in special in comert] si un rival sistemic” pentru Statele Unite, Franta si Europa Uniune.
„In timp ce Statele Unite se angajeaza din nou [Organizatia Mondiala a Sanatatii, Acordurile climatice de la Paris si Organizatia Mondiala a Comertului], ce va face China?” O potentiala amenintare militara pentru Franta este Rusia, despre care Macron a mentionat ca „face parte din Europa”. El a recunoscut ca Moscova a fost neobisnuit de agresiva cu Ucraina si Belarus. Dar Macron a spus ca unele dintre comportamentele Kremlinului sunt de inteles, deoarece NATO si-a impins frontierele spre est, catre Rusia, cu admiterea Poloniei si a natiunilor baltice la alianta.
„Trebuie sa cream din nou un cadru de discutii cu aceasta tara” care sa nu puna sub ”covor” comportamentul sau agresiv in confiscarea teritoriilor straine, a campaniilor de dezinformare derulate in zone cenusii ale continentului si atacurile cibernetice dar si utilizarea de proxi inarmati pentru a-si destabiliza vecinii asa cum se intampla in Ucraina. El a citat, de asemenea, inchisoarea pentru liderului opozitiei, Alexei Navalni, ca un exemplu flagrant al inabusirii de catre Kremlin a disidentei politice interne. Presedintele francez „nu este de acord” cu ministrul german al apararii, Annegret Kramp-Karrenbauer(AKK), care si-a exprimat opinia intr-un interviu pentru Politico[1]. Macron vede schimbarea administratiei americane ca o „oportunitate de a ne urmari … independenta pentru noi insine”. AKK a fost de acord cu Macron ca Europa ar trebui sa faca mai multe, dar a reiterat pozitia germana conform careia SUA este cel mai important aliat al Europei in politica de securitate si aparare pentru viitorul previzibil si „iluziile autonomiei strategice europene trebuie sa se incheie”.
AKK a subliniat ca Europa este dependenta de America pentru aparare si „europenii nu vor putea inlocui rolul crucial al Americii ca furnizor de securitate”. In concluzie, consolidarea Uniunii Europene (si pastrarea in paralel a Aliantei Nord-Atlantice) este o sarcina dificila. Filosofia franceza si spiritul de emancipare si pragmatismul german sunt rareori usor de acomodat. ”Sa incercam sa ne consolidam apararea si legatura transatlantica, mai degraba decat sa facem Europa din nou mare (Make Europe Great Again!)” este opinia lui AKK.
Presedintele Frantei, Emmanuel Macron, a pledat, in discursul rostit la editia speciala a Conferintei pentru Securitate de la München, pentru consolidarea autonomiei strategice a Uniunii Europene, subliniind ca tarile europene trebuie sa fie consultate in privinta instalarii unor sisteme balistice, potrivit Mediafax. De asemenea Emmanuel Macron a argumentat ca Statele Unite se concentreaza mai mult spre zona Pacificului, astfel ca Uniunea Europeana trebuie sa asume responsabilitati mai mari in domeniul apararii. Franta a ramas singura putere nucleare din UE si iti doreste sa conduca Europa nu numai politici ci si militar.
Autonomia strategica inseamna aparitia capacitatilor militare complete si strict europene, astfel incat sa nu fie nevoie de asistenta SUA, dar si capacitati industriale proprii si programe europene de achizitii de armament care sa aiba prioritate pe piata europeana in raport cu cele americane. Autonomia strategica inseamna si o cultura strategica europeana comuna.
Conceptul este legat de un altul, promovat la fel de sarguincios de Franta, dar si de Germania: suveranitate tehnologica europeana, care inseamna accesul la tehnologii de varf si crearea unor mari companii europene in domeniu, pe modelul Airbus, care sa fie capabile sa concureze la nivel mondial firmele din SUA si din China. Desi se spune „autonomie strategica europeana“ si „suveranitate tehnologica europeana“, intentia reala a Parisului si a Berlinului nu este de a construi aceste solidaritati intarite cu toti cei 27 de membri ai Uniunii Europene. Un indiciu ni-l ofera proiectul franco-german al tancului viitorului, unde cele doua state partenere au refuzat ofertele de participare ale Italiei si Poloniei. Franta regreta disparitia Comunitatii Europene cu 6 tari mult mai flexibila in luarea deciziilor.
In aceste conditii NATO are nevoie de o faza de „clarificare“, de redefinire a rolului sau, ceea ce presupune cresterea deciziei europene in cadrul aliantei asa cum doreste Parisul. Este motivul pentru care Franta a decis sa isi mareasca bugetul apararii si sa isi asume misiuni suplimentare in Mediterana de Est si in Libia (vezi sprijinul acordat Greciei). De notat remarcabila continuitate strategica a Parisului, care, de la De Gaulle incoace, cauta sa promoveze autonomia europeana in raport cu SUA. Ceea ce s-a schimbat in prezent este emanciparea strategica a Germaniei.
Liderii de la Berlin, inclusiv succesorul Angelei Merkel, Armin Lachet, afirma si ei nevoia construirii unei suveranitati tehnologice si economice europene. In acest context, declaratiile lui Macron ar trebui sa dea de gandit la Bucuresti cu privire la impactul politic, in termeni de reorganizare a spatiului comunitar si al strategiei industriale europene. Si totusi daca Franta nu tine cont de sensibilitatile celorlalti, daca nu incearca sa isi negocieze proiectele ci sa le impuna, daca nu isi ajusteaza propriile evaluari strategice in functie de ale celorlalti, atunci risca sa se loveasca de aceeasi atitudine pe care a adoptat-o ea insasi fata de anglo-americani atunci cand a reclamat acelasi tip de tratament din partea acestora. Franta trebuie sa manifeste acelasi spirit ca cel al americanilor in sprijinirea estului european ceea ce la ora actuala nu se vede. Poate si din aceasta cauza, pe masura ce trece timpul, autonomia strategica europeana intra in desuetudine.
Unde se indreapta prietenia Macron-Merkel?
Macron a castigat cursa prezidentiala cu gandul ca el impreuna cu Merkel vor conduce Europa. Acum la plecarea lui Merkel lucrurile s-au schimbat. Francezul favorit al Marii Britanii, Michel Barnier, s-a aflat de curand in regiunea Calais, unde a discutat la o conferinta despre rolul sau in Brexit si a dat o indicatie suplimentara cu privire la aspiratiile sale prezidentiale. Negociatorul sef al UE pentru Brexit a fost descris in Le Figaro drept omul care poate uni dreapta si, in acest sens, prezinta o alternativa credibila la Emmanuel Macron si Marine Le Pen in 2022.
Barnier prezideaza o initiativa politica numita ”Patriotes et européens” si si-a explicat conceptul in ziarului Le Figaro: „Patriot si european, asta inseamna ca noi credem in forta natiunilor, respectul identitatilor nationale si in Franta ca tara care influenteaza si conduce natiunile europene”. Ceea ce Barnier si multi dintre clasa politica din Franta nu reusesc sa inteleaga este schimbarea de atitudine a conationalilor fata de UE in ultimul an. Exista modul nou de abordare in care COVID-ul a expus incompetenta si lipsa de unitate din ”inima” UE si, fara indoiala, Brexit-ul le-a aratat francezilor euro-sceptici ca este posibil sa scape de ”tirania” UE, asa cum depun marturie cele 17,4 milioane de britanici. Dar exista un alt motiv pentru care francezii nu mai iubesc UE si acesta este Germania. Pare surprinzator dar sa vedem ce spune media. In noiembrie trecut, o jurnalista germana care a scris pentru Die Zeit a provocat agitatie in Franta cand a ridiculizat modul in care tara lui Moliere a tratat coronavirusul (acest lucru a fost inainte de raspunsul confuz al Germaniei la un al doilea val), numind Franta „Absurdistan”[2].
Totusi, din ce in ce mai mult, francezii isi dau seama ca absurdul real este sa creada ca Germania apreciaza inca Franta si se angajeaza in proiectul UE. S-ar putea ca francezii sa ajunga mai repede la aceasta concluzie, dar clasa politica inca isi pastreaza o credinta inflacarata in relatia franco-germana, mai degraba ca cei din Westminster care cred in mod ciudat ca Marea Britanie se bucura de o „relatie speciala” cu SUA.
Revista de actualitate Marianne[3] a dedicat recent un numar acestei iluzii intitulat „Cum Germania a fugit din Franta”, relatand modalitatile – agricol, militar si industrial – in care Germania a exploatat Franta in ultimele decenii. In 1980, PIB-ul Frantei pe cap de locuitor era cu 5% inferior celui al Germaniei; astazi este de 13%. Intr-un interviu radio, editorul Natacha Polony[4] a spus ca nu a fost surprinsa de reactia furioasa pe care a primit-o revista ei: „Avem o elita care este atat de indragostita de vecinii nostri germani incat in momentul in care cineva isi apara in mod legitim interesele nationale, elita striga „Germanofobie” (este un interviu care merita sa fie ascultat pentru a intelege relatia actuala dintre Germania si Franta). Marianne a fost doar ultima publicatie care a pus la indoiala ce castiga exact Franta din „parteneriatul” sau cu Germania. Anul trecut, cand Franta a trimis o forta navala in Marea Mediterana pentru a asista Grecia in conflictul lor cu Turcia, s-a observat ca Germania nu si-a sprijinit aliatii europeni.
„In echipa europeana”, spunea Le Figaro la acea vreme, „Germania este deodata capitanul si un jucator care marcheaza impotriva propriei echipe atunci cand este in interesul ei”. Exemple abunda: criza migrantilor din 2015, conducta Nord Stream 2 si refuzul Germaniei in 2012 de a conveni o fuziune intre conglomeratul olandez constructor aerospatial EADS NV si BAE Systems din Marea Britanie pentru a crea cel mai mare grup aerospatial si de aparare din lume. Franta a fost entuziasta, dar Germania a tras din priza ”heblul” pentru ca se temea ca va fi rau pentru industria germana. Luna trecuta, revista conservatoare, Valuers Acteulles[5], a descris Germania drept „tiranul UE”, o reactie declansata de decizia Germaniei de a implementa controale la frontiera in estul Frantei, dupa o crestere a cazurilor COVID.
A enumerat exemple despre modul in care Angela Merkel a stapanit arta de a actiona in interesul tarii sale, in special atunci cand vine vorba de China. Macron a fost intotdeauna cu ochii ”instelati” in prezenta lui Merkel, niciodata mai mult decat in ianuarie 2019 cand a semnat un tratat la Aachen cu cancelarul german. Comunicarea oficiala a proclamat ca tratatul va aprofunda cooperarea dintre cele doua puteri in afaceri externe, aparare, dezvoltare si securitate. Dar a fost atacat de politicieni de dreapta precum Marine Le Pen si Nicolas Dupont-Aignan. Acesta din urma, care s-a aliat cu Le Pen la alegerile din 2017, l-a acuzat pe presedinte ca a fost ”luat la plimbare” de Merkel. „Berlinul este legat de armata SUA din 1945 si nu si-a onorat niciodata angajamentul de a cheltui doua la suta din PIB-ul sau pentru cheltuieli militare”, a spus el. „Franta a investit sute de miliarde de euro mai mult decat Germania in fortele sale armate … ce va oferi Germania in schimb Frantei in afara buchetelor de flori pentru 11 noiembrie? Nimic.”
Doi ani si jumatate mai tarziu, opinia lui Dupont-Aignan a devenit generala – aceasta va crea o problema pentru Macron inainte de alegerile de anul viitor. Marine Le Pen a fost invinsa de Macron in dezbaterea prezidentiala din 2017, dar a produs cea mai buna declaratie a serii : „Franta va fi condusa de o femeie. Fie eu, fie doamna Merkel”. Macron a intrat in Elisee crezand ca el si Merkel vor fi cuplul de putere al Europei, dar „Mutti” face intotdeauna ceea ce este mai bine pentru Germania. Asadar, in loc sa-si petreaca zilele luandu-se de Marea Britanie asupra Brexitului, Macron ar trebui sa se elibereze de relatia sa ambigua cu Germania si sa construiasca o relatie solida de securitate in estul continentului.
Ucraina si autonomia strategica europeana
Va fi autonomia strategica solicitata de Paris folosita fin conflictul din Ucraina? Putin probabil nu pentru ca acest concept inca este la inceput ci pentru ca nu este viabil in conditiile actuale. Ce implicatii au europenii in Estul Europei? In afara de Germania care are trupe in Baltice Franta ”umbla” prin Mediterana si se contreaza cu Turcia. In cea mai mare parte a celor sase ani de cand Rusia si Ucraina au semnat acordul de incetare a focului Minsk II pentru regiunea contestata Donbass din estul Ucrainei, a aparut o intrebare: Cum vor reactiona SUA si NATO daca trupele rusesti vor trece din nou peste numita Linie de contact, care a impartit fortele ucrainene de separatistii sustinuti de rusi? Avand in vedere rapoartele despre acumularea de forte militare ruse de-a lungul frontierei si in Crimeea, Washington si Bruxelles ar putea avea nevoie de raspunsuri rapide in curand.
Ca raspuns la aceste rapoarte, secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, a vorbit saptamana aceasta cu omologul sau ucrainean, Dmytro Kuleba, in timp ce presedintele sefilor de stat major, generalul Mark Milley, a discutat cu oficiali militari de rang inalt din Rusia si Ucraina. Departamentul de Stat a declarat ca Blinken a reafirmat sprijinul SUA pentru Ucraina „in fata agresiunii continue a Rusiei” si „si-a exprimat ingrijorarea cu privire la situatia de securitate din estul Ucrainei”.
Cat de concret va fi acest sprijin? Nu stim acum. Dar sprijinul european? Poate in negocieri cu Rusia dar acestea s-au purtat pe 30 martie fara participarea ucrainenilor intre rusi, francezi si nemti? Asta vrea Putin? Da. Vrea forte de pastrarea pacii rusesti la fel ca in Transnistria si in Dombas. Pace ruseasca! Comandantul sef al fortelor armate ale Ucrainei, Ruslan Khomchak, si omologul sau rus, Valery Gerasimov, au facut schimb de acuzatii cu privire la escaladarea ciocnirilor din zona Donetsk din Donbass, care a dus la un numar de decese. Postarile de pe retelele sociale, spre exemplu pe Twitter, arata tancurile rusesti transportate cu trenul pe teritoriul Crimeii si in apropierea orasului rus Krasnodar informatii care nu au fost inca verificate dar sunt prezente si in pozele satelitare ajunse la Pentagon. Cu toate acestea, generalul Tod D. Wolters, seful Comandamentului european al SUA (SACEUR), a declarat pentru ziarul The New York Times[6] ca a pus trupele americane in alerta sporita. Putine puncte fierbinti de conflict au fost la fel de suparatoare pentru politica externa americana ca Ucraina. De cand trupele rusesti au invadat Crimeea in februarie 2014 si au trimis forte speciale sub acoperire pentru a conduce o rascoala separatista pro-rusa in Donbass, ciocnirea dintre Ucraina si Rusia a patruns in fiecare aspect al politicii americane. Urmarile protestelor Euromaidan, care au dus la demiterea fostului presedinte al Ucrainei, favoritul Kremlinului, Viktor Ianukovici, si au declansat conflictul separatist din est, nu s-au limitat numai la Ucraina.
Chiar daca a provocat rasturnari politice la Kiev, criza Ucrainei a rasturnat si politica prezidentiala americana, incepand cu prima destituire a lui Donald Trump, din cauza incercarii sale de a pune presiune pe presedintele ucrainean Volodimir Zelenski sa dezgroape informatii daunatoare despre Joe Biden. De asemenea, aproape ca a ”rupt” corpul diplomatic al Departamentului de Stat, care a fost martorul abuzului de putere al lui Trump in mod direct. Chiar si dupa toate acestea, Rusia a purtat o campanie de dezinformare neincetata impotriva lui Biden in cursa prezidentiala de anul trecut, continuand in esenta efortul lui Trump. Moscova l-a vizat pe Joe Biden, fara indoiala, din cauza sprijinului continuu al SUA si al NATO catre armata ucraineana pe care a promis sa-l continue ca presedinte, precum si datorita sanctiunile europene si americane impotriva intreprinderilor rusesti si a persoanelor din interiorul Kremlinului. Luna trecuta, in evaluarea alegerilor prezidentiale din 2020, Consiliul National de Informatii a mers atat de departe incat l-a nominalizat pe Andri Derkach, fost procuror ucrainean care a conspirat cu avocatul lui Trump, Rudy Giuliani, pentru a raspandi informatii false despre actiunile lui Biden in Ucraina. . Intre timp, victimele au continuat sa creasca in estul Ucrainei, impreuna cu daune economice grave asupra regiunii Donbass, intr-un conflict despre care guvernul ucrainean spune ca a ucis aproximativ 14.000 de oameni.
In ciuda tuturor acestor lucruri, nici SUA, nici aliatii sai din NATO nu au atins o strategie solida de confruntare intr-un razboi dus de proxi Rusiei pentru controlul Ucrainei – ea insusi un camp de lupta pentru influenta rusa in Europa si accesul la ravnitele rute maritime de apa calda catre petrolul si campurile de gaze din spatiul mediteraneean. Este dorinta Rusiei de a gasi adancimea strategica asa cum a avut URSS in perioada Razboiului rece datorita Pactului de la Varsovia.
Germania si Franta au incercat sa actioneze ca intermediari intre Washington, Moscova si Kiev, dar eforturile lor au dus la un impas, in care niciuna dintre parti nu pare sa simta ca a atins un punct de rupere. Ba chiar dimpotriva. De la o administratie a Casei Albe la urmatoarea, din motive foarte diferite, Ucraina a fost in centrul unui ciclu in crestere al tensiunilor ruso-americane. Un punct care poate prabusii pacea europeana de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. La inceputul lunii martie, Pentagonul a anuntat un ajutor militar suplimentar de 125 de milioane de dolari pentru Ucraina, primul sub administratia Biden. Pachetul include radare antiracheta, capacitati imbunatatite de imagistica prin satelit si suport pentru asistenta medicala si evacuari. De asemenea, mareste aprovizionarea cu rachete antitanc Javelin care au aparut in mod proeminent in apelul telefonic dintre Trump si Zelenski, care a fost esential pentru prima incercare de destituire a lui Trump. (Dupa ce Zelenski i-a spus lui Trump ca Ucraina este „gata sa cumpere mai multe rachete Javelini din Statele Unite in scopuri de aparare”, Trump a raspuns: „As vrea sa ne faci o favoare totusi”)
In loc de concluzie!
Probabil ca vor exista mai multe sanctiuni SUA si UE in viitor. Biden a spus deja si a aplicat noi sanctiuni Rusei, iar Putin pare sa puna bazele pentru urmatorul raspuns al Rusiei, promovand linia conform careia Casa Alba incearca sa incurajeze o insurgenta a „celei de-a cincea coloane” in cadrul granitelor pe care Rusia le considera inca ale sale.
Deci, de unde pleaca cu adevarat situatia? Si ce poate face NATO cu adevarat in mijlocul unei pandemii cu un numar considerabil de trupe ale Aliantei inca ingramadite in razboiul din Afganistan (pana la retragere si re-operationalizare) si care se lupta pentru a oferi un raspuns sensibil si unificat la celelalte razboaie ale Rusiei in Siria si Libia? Raspunsul, din nou, nu este militar. Putin o stie si de aceea el si ”soimii” din Ministerul Apararii din Rusia si din serviciile de informatii continua sa cerceteze limitele tolerantei SUA si NATO. Dar exista cateva lectii din trecut pe care SUA si aliatii sai din NATO le-ar putea aplica din nou la aceste pericole prezente si viitoare. Luati in considerare situatia din noiembrie 2018, cand o nava de razboi rusa a lovit un escadron de patrulare a marinei ucrainene in stramtoarea Kerch din Marea Azov si a retinut 24 de marinari ucraineni. Judecata rusa a marinarilor a constituit o incalcare clara a legilor razboiului si a devenit un punct de cotitura in cursa prezidentiala a Ucrainei la acea vreme. SUA au emis mai multe sanctiuni ca raspuns si si-au intarit patrulele navale impreuna cu NATO in Marea Neagra, dar acest lucru nu a schimbat situatia din teren. Abia mai tarziu, in mai 2019, lucrurile au inceput sa se schimbe – cand Tribunalul International pentru Dreptul Marii din Hamburg a decis in cele din urma in favoarea unei cereri introduse de Ucraina impotriva Rusiei prin care cerea returnarea navelor ucrainene avariate.
La sase luni dupa aceea, Ucraina a negociat cu succes eliberarea marinarilor. Desi Rusia inca insista si astazi ca nu recunoaste nicio jurisdictie in afara de a sa in stramtoarea Kerch, solutionarea acelei crize a subliniat valoarea unei presiuni diplomatice atunci cand incearca sa limiteze si sa impinga inapoi impotriva agresiunii ruse. Sanctiuni si zgomot de sabii sunt de asteptat peste tot. Dar SUA si Europa ar putea face mai mult pentru a angaja tribunalele internationale, a rupe asa-numita negare plauzibila a Moscovei si a-i obliga sa raspunda direct pentru interpretarile sale specifice ale dreptului international. Ceea ce conteaza este ca SUA si NATO vor fi bifat toate ”casetele” cu privire la necesitatea de a consolida o ordine bazata pe reguli atunci cand vine vorba de Ucraina. Acest tip de asigurare va fi de doua ori valoros pentru aliatii europeni ai Americii, daca si, cand Rusia va forta NATO sa actioneze. Si inca un lucru important. Presedintele Biden are o vasta experienta in relatia militara cu Europa de Est, fiind vicepresedinte in 2014, cand Rusia a anexat Peninsula Crimeea si a inceput sa intensifice activitatile militare din estul Ucrainei.
Biden a fost unul dintre arhitectii a ceea ce se numea atunci Initiativa Europeana de Reasigurare, o initiativa care consolida prezenta militara a SUA in Europa ca raspuns la agresiunea Rusiei, inclusiv prin stationarea a aproximativ 4.500 de soldati americani in Polonia pe baza de rotatie. Acest numar va creste la 5.500 in cadrul unui acord bilateral care a fost finalizat in ultimele luni ale administratiei Trump. In timp ce Biden a anuntat saptamana trecuta ca inverseaza decizia lui Trump de a muta 12.000 de soldati din Germania – dintre care unii ar fi urmat sa fie redistribuiti in alta parte a Europei, inclusiv Polonia – este putin probabil sa modifice pactele de aparare semnate de Trump cu Polonia si cu Ungaria, nici nu este de asteptat sa interfereze cu vanzarile planificate de echipamente militare americane catre aceste tari. Cheia securitatii tarilor din Est este fara indoiala la Washington.
[1] Europe still needs America (No matter who is in the White House, we are in this together). De Annegret Kramp-Karrenbauer Politico noiembrie 2020.
[2] « Absurdistan » : un journal allemand tacle la France dans sa gestion du Covid-19-Le Point 14/11/2020
[3] „Marianne” : „germanophobes” ou vrais défenseurs de l’Europe ?- de Natacha Polony Publié le 08/04/2021
[4] https://www.youtube.com/watch?v=HSCTFBf7q7o-Natacha Polony – „L’Allemagne nous taille des croupières sans que les médias s’y intéressent”
[5] L’Allemagne, le tyran de l’UE – deLaure Lavalette Publié le 11 mars 2021 à 11h00-Le Vluers
[6] Fighting Escalates in Eastern Ukraine, Signaling the End to Another Cease-Fire- de Andrew E. Kramer The New York Times 30 martie 2021.
