Pentru multi oficiali din guvernul SUA incercarile agresive ale Turciei de a redesena ordinea regionala in Orient si in Mediterana sunt imprudente, in timp ce ”confortul” cu Putin este categoric inacceptabil pentru un aliat al tratatului NATO. Se pare ca Turcia doreste toate beneficiile aderarii la NATO in timp ce eludeaza responsabilitatea principala de a prezenta un front unit fata de Rusia.

Relatiile dintre Turcia si aliatii sai occidentali Statele Unite si Europa au fost pe o traiectorie descendenta constanta de aproximativ opt ani. Intrucat este putin probabil ca presedintele Joe Biden sa continue abordarea ”laissez-faire” a lui Trump, mai multe dintre aceste dezacorduri fierbinti s-ar putea sa explodeze in 2021 si sa duca la o ruptura mai profunda a relatiilor. Dincolo de schimbarea tonului si abordarile unei noi administratii americane, mai multe decizii strategice si energetice cheie ar putea determina directia Turciei pentru urmatori anii.

Angajamentele militare ale Turciei in regiunea Orientului Mijlociu

Intr-adevar, cu Turcia angajata militar in Siria, Irak si Libia – si in ”dezacorduri militaro-economice”, ca sa folosim un termen diplomatic, cu Grecia, Cipru, Egipt si Franta peste granitele maritime est-mediteraneene si resursele energetice potentiale – nu lipsesc potentialele puncte de conflict.

Posibilitatea ca Turcia sa activeze pe deplin sistemul de aparare antiaeriana S-400 achizitionat din Rusia sau sa urmareasca o cooperare mai profunda cu Moscova ca raspuns la sanctiunile SUA continua sa ameninta relatia strategica dintre Washington si Ankara.

Amenintarea cu actiuni coercitive impotriva Halkbank, proprietatea de stat a Turciei, pentru evitarea sanctiunilor Iranului, atarna ca ”sabia a lui Damocles” asupra economiei turcesti deja slabite. Slabiciunea lirei si deficitul persistent al contului curent al Turciei, impreuna cu epuizarea rezervelor valutare de catre Ankara, ar putea duce la noi turbulente economice si, eventual, la o mai mare represiune din partea presedintelui Erdogan asupra criticilor sai interni.

Inalti responsabili turci au condamnat o scrisoare deschisa semnata de peste 100 de amirali si ofiteri in retragere care avertizeaza impotriva amenintarii reprezentate, in opinia lor, de proiectul “Canal Istanbul”, dorit de presedintele Recep Tayyip Erdogan, pentru un tratat care garanteaza trecerea libera prin stramtoarea Bosfor, noteaza AFP, potrivit Agerpres.

Aprobarea de catre Turcia, luna trecuta, a unor planuri vizand dezvoltarea la Istanbul a unui canal de navigatie comparabil cu cele din Panama sau Suez a deschis dezbaterea privind Conventia de la Montreux. “Canal Istanbul” este cel mai ambitios proiect dintre cele pe care presedintele turc Recep Tayyip Erdogan le numeste “proiectele sale nebunesti”, care au transformat infrastructura tarii cu noi aeroporturi, poduri, drumuri si tuneluri in cei 18 ani la putere. Bosforul este cea mai aglomerata cale navala prin ea trecand, de exmplu, peste 41000 de nave in 2018, potrivit autoritatilor turce.

In scrisoarea lor deschisa, cei peste 100 amirali si ofiteri in retragere afirma ca este “ingrijorator” sa se deschida o dezbatere legata de Tratatul de la Montreux, spunand ca este un acord care “protejeaza cel mai bine interesele turce”. Scrisoarea amiralilor a suscitat un raspuns vehement din partea oficialilor guvernamentali, in timp ce parchetul din Ankara a deschis o ancheta. Este din nou o resuscitare a luptei militarilor impotriva lui Erdogan, lupta care va avea consecinte teribile iar in opinia mea indreptand Turcia inevitabil spre o noua lovitura de stat militara.

In grupul primilor arestati se numara un personaj bine-cunoscut, amiralul Cem Gurdeniz, autorul conceptului strategic denumit „Blue Homeland“,care se alatura conceptului Marul rosu, amandoua fiind considerate a fi baza ideologica pe care s-a construit doctrina prezentei turce in estul Marii Mediterane dar si in alte zone ale globului.

Zonele fierbinti in care Turcia este prezenta

Turcia si-a raspandit fortele militare in intreg Orientul Mijlociu Largit. Forta de reactie rapida constituita de Erdogan pentru asemenea situatii a functionat impecabil. De data asta nu stim ce se va intampla. In Libia, o incetare fragila a focului a impiedicat pana acum o noua etapa a conflictului internationalizat, dar Turcia se opune unui numar mare de actori regionali in sprijinirea guvernului recunoscut de ONU. Conflictul libian este acum legat si de o confruntare mai larga intre Turcia si vecinii sai eleni asupra Ciprului, delimitarea maritima si explorarea resurselor energetice din Mediterana.

In nordul Siriei, lupte frecvente de-a lungul unor linii tensionate si complicate de control prezinta riscul escaladarii in confruntari directe cu regimul Assad, cu Rusia si cu Fortele Democratice Siriene sustinute de SUA. Si in Nagorno-Karabakh, harta Caucazului a fost reformata rapid, Turcia si Rusia fiind din nou fata in fata – observatorii si fortele imputernicite ale ambelor parti sunt situati in imediata apropiere si de-a lungul unei granite disputate.

Abordarea acestor probleme conduc la devoalarea liniei politice externa independente a Turciei sub presedintele Erdogan si coordonarea sa stransa cu presedintele rus Vladimir Putin – tendinte care i-au determinat pe multi oficiali din guvernul SUA sa se intrebe daca Turcia ramane un aliat pe deplin angajat in relatiile sale cu Occidentul.

Se pot modela relatiile SUA-Turcia?

S-ar putea modela relatiile SUA-Turcia in cadrul noii administratii inainte de a sublinia posibilele puncte de conflict si de a incerca sa oferim o perspectiva de risc pentru 2021?. Nu in niciun caz pana nu analizam riscurile imediate dar si cele pe termen lung. Cert este ca aceste provocari se suprapun si se influenteaza reciproc. Decizia presedintelui Erdogan cu privire la S-400, de exemplu , ar putea modela pozitia SUA asupra altor probleme ce pot fi grupate in trei mari categorii:

1) drepturile omului, democratia si statul de drept;

2) achizitiile din sistemul militar si alinierea strategica; si

3) conflictele regionale si revansardismul.

Complexitatea acestor probleme si viteza cu care se schimba fac dificila oferirea de recomandari cuprinzatoare. La fel, o abordare unica, unificata – oricat de satisfacatoare ar putea fi aceasta – nu se poate potrivi tuturor acestor situatii diferite.

Criza actuala dintre Statele Unite si Turcia este rezultatul frustrarii din ce in ce mai mari a Americii fata de Turcia, care a inceput la inceputul anilor 2000, cand Turcia a dorit sa urmeze din ce in ce mai mult o politica externa independenta, care nu a fost neaparat in conformitate cu interesele percepute de Washington.

Pur si simplu, cu cat Ankara a rezistat mai mult cererilor Americii, cu atat Washingtonul a presat mai mult. Criza S-400 este doar ultima manifestare a acestui ciclu vicios si este, de asemenea, un indiciu clar ca Washingtonul este pe punctul de a-si pierde complet controlul asupra Turciei, dupa cum a declarat ministrul turc al afacerilor externe, Mevlut Cavusoglu ca „Acesta (achizitia S-400) este o afacere incheiata.”

Ca prima manifestare a pozitiei Washingtonului este dezvoltarea unei baze navala si aeriana la Alexandroupoli in aproprierea intrarii in Bosfor. SUA si Grecia au semnat un acord revizuit de cooperare in domeniul apararii, esential pentru noile provocari de securitate in Marea Mediterana, conform cu revista ”Stars and Stripes”. Acordul s-a semnat in timpul administratiei Trump.

SUA urmeaza sa infiinteze o noua baza navala si aeriana in orasul grecesc Alexandroupoli, cu misiunea de a aproviziona aliatii NATO Bulgaria si Romania, ocolind astfel ruta actuala prin Bosfor, controlata de Turcia. Semnele sfidarii crescande ale Turciei fata de Statele Unite au inceput sa se manifeste pe masura ce guvernul Partidului Justitiei si Dezvoltarii (AKP) a preluat functia, cam in acelasi timp in care America se pregatea pentru invazia Irakului in 2003.

Dupa suferintele Turciei din 1991 datorate razboiului condus de SUA in Golf, sub guvernul partidului unic al lui Recep Tayyip Erdogan, in martie 2003, a respins cererea Washingtonului de a folosi bazele militare turcesti pentru a deschide un front nordic in Irak in vederea rasturnarii dictatorului Saddam Hussein. Acest lucru a infuriat administratia Bush, care s-a focusat apoi, in politica sa externa, pe relatia militara. Din pacate, acea politica a plantat semintele discordiei care au modelat foarte mult relatiile bilaterale pana in prezent.

In cartea sa, Decision Points (Momente de decizie), Bush a spus: „Am fost frustrat si dezamagit. La una dintre cele mai importante cereri pe care le-am facut vreodata, Turcia, aliatul nostru NATO a dezamagit America ”.

Secretarul Apararii de atunci, Donald Rumsfeld, a dat vina succesului insurgentei sunnite si pierderilor americane ulterioare, refuzului Turciei de a coopera.

Statele Unite au o parghie semnificativa fata de Turcia, un aliat NATO a carui securitate economica si militara depinde in mare masura de aliatii sai occidentali. Patru dintre primele cinci piete de export ale Turciei in 2019 – si opt din primele 10 – sunt in tari membre NATO. Totusi, interesul SUA este pentru o Turcia stabila si democratica care face parte din NATO si care poate ajuta la confruntarea cu Rusia, la gestionarea crizei refugiatilor si sa lucreze cu Washingtonul in Orientul Mijlociu.

Administratia Biden, la fel ca cele dinaintea sa, va trebui sa echilibreze aceste interese fundamentale cu faptul ca masurile excesiv punitive ar putea paraliza economia Turciei, facand in acelasi timp putin pentru a-si consolida democratia si ar impinge Ankara spre Moscova. Prin urmare, Statele Unite nu pot fi dure pe toate fronturile cu Turcia. Nici presiunea SUA sau cea europeana nu poate salva Turcia de Erdogan. Presedintele turc nu isi va schimba optiunile sau nu isi va modera semnificativ represiunea interna sub constrangere. Dar Turcia va organiza alegeri in 2023 sau inainte si exista sanse reale ca Erdogan sa piarda.

Prin urmare, Statele Unite si Europa pot cauta sa se coordoneze pentru a semnaliza linii rosii clare si raspunsuri credibile pentru a descuraja escaladarea Turciei. Pentru a avea un efect, aceste raspunsuri trebuie sa fie semnificative si aplicabile, dar in mod ideal ar trebui sa fie usor reversibile. Eruptia razboiului civil sirian din 2011 a adancit si mai mult diviziunea din ce in ce mai mare dintre cei doi „aliati”. Administratia Obama a fost confuza in ceea ce priveste Siria, incat diferite agentii americane au inceput sa sprijine, in Orientul Mijlociu, in special in zona Siria-Irak, diferite grupuri de opozitie, fiecare avand agende diferite.

In timp ce, Agentia Centrala de Informatii a inceput sa instruiasca si sa echipeze Armata Siriana Libera (FSA), un grup de opozitie sunnit aliniat cu Turcia, Pentagonul (CENTOM) nu a ezitat sa ia masuri care sa infurie Turcia sprijinind Unitatile de Protectie a Poporului kurd (YPG), despre care Turcia a afirmat in repetate randuri ca sunt o ramura a Partidului Muncitorilor Kurzi (PKK), un grup considerat o organizatie terorista atat de catre Statele Unite cat si de Turcia.

Apelurile repetate ale Ankarei catre Washington pentru a renunta la sprijinul acordat YPG nu au dat roade. De ce? Din cauza faptului ca YGP si-a respecta angajamentele si a luptat cu vigoare pentru eliminarea ISIS. Pentru a inrautati lucrurile si mai mult pentru Turcia, Statele Unite, la apogeul razboiului civil, au decis sa-si scoata sistemele de aparare aeriana si antiracheta Patriot de la granita siriana a Turciei, lasand Turcia vulnerabila. In plus, Washingtonul nu a achiesat la solicitarea Ankarei de a cumpara sistemul Patriot. Cand Ankara a primit in cele din urma un raspuns de la Washington, a fost prea tarziu, iar America nu a permis transferul tehnologiei militare pentru ca Turcia sa controleze tipul de rachete pe care doreau sa le cumpere.

Dincolo de incercarea de descurajare, Statele Unite ar trebui sa se angajeze intr-un mod ferm pentru o tranzactionarea a relatiilor cu Turcia, incercand sa incetineasca ciclurile escalatorii care nu pot fi oprite ulterior. Dupa ce s-a simtit abandonata de Washington, Turcia a simtit ca nu are de ales decat sa apeleze la Rusia pentru ajutor, pe care Putin l-a oferit cu bucurie, profitand de ocazia de a submina coeziunea NATO. Cand Rusia a intervenit in razboiul civil sirian si a deschis spatiul aerian sirian, Turcia a reusit sa creeze o arie de teren sigura in mare parte din zona de vest a Eufratului, indeplinind o cerere a Ankarei pe care Washingtonul o refuzase.

Mai mult, Putin a oferit ceva care a consolidat plecarea aproape completa a Turciei de pe orbita SUA: sistemul de aparare antiaeriana S-400. In ciuda pledoariilor repetate ale Washingtonului impotriva acordului, primul lot de S-400 a aterizat in Turcia in iulie 2019. Ankara a aflat acum ca ar putea pune in aplicare politici care ar putea sa contravina parerii Washingtonului. Avand in vedere acest lucru, Turcia a lansat in octombrie 2019 Operatiunea de primavara – ”Izvorul pacii” – la est de Eufrat, dislocand efectiv aliatul american, YPG, de la frontiera sa, impingandu-i mai adanc in desertul sirian. CENTCOM a fost atat de furios in aceasta privinta incat soldatii americani au tinut orasul strategic Manbij pentru a impiedica turcii sa-l ocupe si mai tarziu l-au predat rusilor.

Administratia Biden si Turcia

Administratia Biden va mosteni o relatie SUA-Turcia labila si tensionata, de aproape un deceniu si cu o incredere deteriorata. Lista dezacordurilor politice serioase dintre Washington si Ankara este lunga si bine cunoscuta, legandu-se in principal cu turbulenta autocratica a Turciei sub presedintele Erdogan.

Putem enumera alte cateva dezacorduri precum: reticenta initiala a presedintelui Barack Obama de a crea o zona de siguranta in Siria si decizia ulterioara de a sprijini in principal unitatile de protectie a poporului kurd (YPG) impotriva grupului Stat Islamic si in cele din urma decizia Ankarei de a cumpara sistemul rusesc de aparare antiaeriana S-400.

Multe dintre aceste dezacorduri isi au radacinile in eforturile presedintelui Erdogan de a urmari o politica externa si de aparare turca asertiva, independenta. Sub Erdogan, Turcia a intervenit militar in Siria, Irak, Libia si Caucaz in timp ce stabilea baze militare in Qatar si Somalia, alaturi de prezenta sa de lunga durata in nordul Ciprului si de incercarea de a-si extinde influenta in Marea Rosie. Turcia a muncit din greu pentru a-si dezvolta productia de aparare interna (unele produse in colaborare cu Ucraina), inclusiv dronele armate folosite cu efect devastator in recentele lupte din Nagorno-Karabakh, unde Turcia si-a ajutat aliatul apropiat Azerbaidjanul sa recupereze teritoriul disputat, pierdut cu zeci de ani inainte in fata rivalul reciproc Armenia. Ankara a facut, de asemenea, noi revendicari maritime semnificative in apele disputate din estul Mediteranei, ducand la tensiuni severe cu Grecia, Cipru si Franta.

Presedintele Erdogan si sustinatorii sai sustin ca acestia sunt pasi necesari si corecti pentru a readuce Turcia la locul pe care il considera drept locul sau de jucator regional dominant si putere globala majora, precum si o corectie necesara neglijarii in timp de catre Occident a intereselor suverane ale Turciei si a incercuirii create de catre statele percepute ostile de Ankara. Pentru multi oficiali din guvernul SUA, totusi, incercarile agresive ale Turciei de a redesena ordinea regionala sunt imprudente, in timp ce confortul cu Putin este categoric inacceptabil pentru un aliat al tratatului NATO. Se pare ca Turcia doreste toate beneficiile aderarii la NATO in timp ce eludeaza responsabilitatea principala de a prezenta un front unit fata de Rusia.

Intre timp, politicienii din Washington sustin ca actiunile Turciei au indreptat-o impotriva unor vecini, in timp ce urmarirea agresiva a obiectivelor regionale nu tine cont prea mult de interesele SUA. Si totusi este o judecata gresita sa atribui acrimonia actuala SUA-Turcia achizitionarii sistemului S-400. In mod traditional, interesele percepute ale Americii si preocuparile Turciei in materie de securitate in Orientul Mijlociu s-au ciocnit. Incapacitatea Washingtonului de a gestiona actiunile Turciei – si frustrarea care rezulta din aceasta – a sporit dorinta Washingtonului de a adopta o abordare punitiva, care a intampinat obstinatia Ankarei.

Ascensiunea Turciei in Mediterana de Est, in Libia, in Siria, in Irak si Caucaz, corespunde declinului constant al Americii si al conducerii sale in cadrul ordinii mondiale sub administratia Trump. De aceea, este o greseala pentru Administratia Biden sa incerce mult asteptata „imblanzire” a Turciei, deoarece, mai mult ca sigur, nu va putea furniza rezultatele dorite de Washington. Singurul glont care i-a ramas lui Biden pentru a face ”rau” Turciei pare sa fie recunoasterea, posibil pe 24 aprilie, a evenimentelor din 1915 cu armenii drept genocid. O astfel de miscare va servi doar pentru a spori sentimentul anti-american in Turcia si nu se va castiga nimic altceva din aceasta operatiune.

Intrucat China este pregatita sa inlocuiasca America ca hegemon global, amenintandu-i insusi bunastarea politica si economica, este posibil sa fie timpul ca factorii de decizie politica din Washington sa nu mai iroseasca energie pretioasa instrainand astfel de aliati precum Turcia, fiind obsedati de un tur de forta si sa se impace cu limitele puterii americane existente la ora actuala in Orientul Mijlociu.

Relatia cu Turcia in mandatul presedintelui Trump

Mandatul presedintelui Trump a reprezentat un interludiu confuz intr-o deteriorare pe termen lung a legaturilor dintre SUA si Turcia – o pauza realizata in principal prin acceptarea, la nivel prezidential, a multor cereri turcesti. Ankara a folosit in mod repetat relatia personala a presedintilor pentru a eluda sau a rasturna politicile preferate de elita administratia americane sau a celei din Congresul SUA.

Aceasta dinamica a fost vizibila in cele doua anunturi ale lui Trump cu privire la retragerea fortelor americane din Siria, ambele au mers ulterior partial inapoi, fiecare dintre acestea urmand apelurile telefonice ale lui Erdogan. A fost vizibil refuzul lui Trump de a accepta sanctiunile impuse in conformitate cu legea Countering America’s Adversaries Through Sanctions Act (CAATSA) pentru achizitionarea de catre Turcia a unor echipamente militare de aparare ruse semnificative pana cand, a fost fortat de Congres, inclusiv pentru interventia administratiei in dosarul impotriva directorilor turci ai bancii Halkbank pentru eludarea sanctiunilor impuse Iranului. Relatia bilaterala a devenit atat de personalizata la nivel de lideri incat a fost dificil sa vezi unde se opreste politica guvernului SUA sau guvernului turc si preferintele personale ale celor doi presedinti Erdogan si Trump.

In linii mai mari, abordarea practica a lui Trump a exacerbat tumultul dramatic din Orientul Mijlociu si Mediterana de Est. Fara indoiala, regiunea era in flacari inainte ca Trump sa intre in functie, iar interventiile militare mai directe ale Turciei in strainatate au inceput in urma incercarii de lovitura de stat din iulie 2016. Dar Trump a aruncat benzina pe foc. Manifestarea lui Trump fata de regiune – in afara de Iran si Israel – a fost vazut fie ca o oportunitate de a redesena statu quo-ul in avantajul lor, fie, in unele cazuri, ca o amenintare care necesita raspunsuri politice puternice. In absenta Statelor Unite din rolul sau traditional de mediere si arbitrare a disputelor – oricat de inegal ar fi facut-o anterior – actorii regionali erau mai dispusi sa-si schimbe optiunile si ierarhiile. Aceasta asertivitate a venit adesea in termeni de securitate dure prin interventii militare directe sau desfasurari de proxi – si a inclus adesea tulburator utilizarea hardware-ului militar fabricat in SUA. Singura masura care a putut fi salutata fiind semnarea Acordurilor Abraham si formarea unei coalitii intre Israel si statele din Golf impotriva Iranului.

Pozitia presedintelui Biden fata de Turcia

Presedintele Biden va inversa multe dintre aceste tendinte. Este aproape sigur ca va depersonaliza relatia prezidentiala si va reduce decalajul dintre pozitiile Casei Albe cu privire la Turcia si cele ale restului birocratiei guvernului SUA, precum si cele ale Congresului.

Acest lucru, la randul sau, va insemna probabil o reluare a ajustarii lente a posturii SUA fata de o Turcia a carei loialitate s-a diminuata inclusiv fata de alianta occidentala – o ajustare pe care Trump a intrerupt-o partial. Comentariile lui Biden despre Turcia pe traseul campaniei, cand l-a numit pe Erdogan „autocrat” care ar trebui sa „plateasca un pret” pentru represiunea sa asupra catorva categorii sociale inclusiv a militarilor, i-a determinat pe multi sa presupuna ca va lua o linie mult mai dura in ceea ce priveste Turcia. Intr-adevar, aceasta asteptare a dus la o preferinta abia ascunsa in Ankara pentru un al doilea mandat Trump si nicidecum o oarecare preferinta fata de echipa Biden.

Cu toate acestea, este putin probabil ca Biden sa se indrepte catre o abordare punitiva fata de Turcia. Inainte de a intra in detaliile acestor schimbari in politica SUA-Turcia, sunt posibile cateva observatii generale. In primul rand, politica americana va fi probabil mai consecventa iar Erdogan nu va fi capabil sa se opuna politicii SUA cu o singura deplasare la Casa Alba. In al doilea rand, drepturile omului, democratia si lupta impotriva coruptiei vor fi din nou pe ordinea de zi. Lui Biden ii pasa de aceste probleme si le va ridica, o abatere de la Trump care ar putea sa-l enerveze pe Erdogan. In al treilea rand, Biden a inteles de mult timp drepturile politice si culturale ale kurzilor si a contribuit la orchestrarea campaniei conduse de kurzi care au invins Statul Islamic in Siria.

In mod sigur Biden va mentine sprijinul pentru Fortele Democratice Siriene (SDF), care vor continua sa-i irite pe oficiali guvernului turc. In al patrulea rand, Biden va consolida cu siguranta angajamentul SUA fata de NATO si relatia mai larga cu Europa. Aceasta revenire a relatie transatlantice ar putea readuce Turcia in Alianta, avand in vedere nu numai importanta sa pentru NATO, si ar putea reduce legaturile complexe cu Rusia dar si disputele sale cu colegii aliati din NATO Grecia si Franta.

Prin urmare, presedintele Biden va pune presiune pe Turcia pentru a decide daca va fi un aliat complet sau va continua dublul joc cu Rusia. Ankara a ignorat preocuparile NATO cu privire la modelul S-400 si a traversat linia rosie fundamentala stabilita de Statelor Unite in aceasta privinta. Daca Turcia apreciaza coeziunea aliantei NATO ar trebui sa isi inverseze cursul angajandu-se sa ”puna la naftalina” S-400 si sa nu cumpere alte sisteme rusesti. Totusi ar trebui sa existe putine iluzii cu privire la modul in care va raspunde Turcia. Ankara vede diferit aceste relatii. Erdogan vede lumea ca fiind multipolara si considera ca Turcia ar trebui sa fie o putere in sine.

Din 2016, el a stabilit un curs asertiv, unilateral. Ministrul turc de externe Mevlut Cavusoglu a spus: „Turcia nu trebuie sa aleaga intre Rusia sau oricare altul. Si nu vedem relatiile noastre cu Rusia ca o alternativa la relatiile noastre cu ceilalti. Si nimeni, nici Vestul, nici Rusia, nu ar trebui sa ne ceara sa alegem ”. Un sondaj din decembrie 2020 a aratat ca multi turci au considerat ca sanctiunile sunt in principal rezultatul pasului gresit al politicii externe a guvernului. Pentru Erdogan, accentul sau major se pune pe securitatea politica a propriului regim, iar aceasta preocupare va avea probabil cea mai mare pondere.

Turcia si statele NATO

Din ce in ce mai mult, state influente din NATO subliniaza ca alianta a fost creata pentru a apara o ordine politica democratica, in ciuda neajunsurilor sale din timpul Razboiului Rece. Astazi, alianta se confrunta cu autocratiile care au adoptat tactici hibride menite sa slabeasca coeziunea democratica. Un angajament real fata de democratie – si o linie severa catre Moscova – este, prin urmare, aproape la fel de importanta pe cat era pregatirea militara in fata tancurilor sovietice.

Statele Unite nu ar trebui sa se fereasca de aceste conversatii, oricat de incomode ar putea fi in cadrul aliantei. Si in timp ce Statele Unite sunt in prezent departe de un model al coeziunii democratice, concentrarea reinnoita a administratiei Biden asupra drepturilor democratice din tara si din strainatate ar putea reconstrui incet credibilitatea americana.

Alianta trebuie sa aiba o discutie despre cum sa faca fata democratiilor care se incadreaza in randurile sale, o tendinta care este paralela cu eforturile UE de a face fata preocuparilor statului de drept in statele membre, cum ar fi Polonia si Ungaria. Aceste conversatii nu sunt cauza discordiei aliantei, acestea sunt un simptom al dezacordurilor care exista deja si, un simplul inceput de a cauta raspunsuri, ceea ce ofera o parghie celor care doresc sa consolideze rezilienta democratica. Implicarea Statelor Unite in aceste schimburi – in special in estul Mediteranei – nu a fost in intregime constructiva.

Fostul secretar de stat Mike Pompeo a fost sustinator al Forumului estic al Mediteranei pentru gaze si a lucrat pentru a aprofunda legaturile cu Grecia si Cipru. Ambele eforturi sunt bune in sine, dar luate impreuna si corelate cu noua linie Pompeo, abraziv anti-turca, au servit la aprofundarea sentimentul de excludere si inconjurare al Turciei.

Si aici amintim o vizita in Turcia in care nu a avut intalniri cu oficialii guvernamentali turci, in timp ce se intalnea cu patriarhul ortodox grec – ceea ce parea sa aiba ca scop o provocarea intentionata si inutila la adresa Ankarei. Pompeo chiar a refuzat invitatia ministrului turc de externe Mevlut Cavusoglu de a veni la Ankara, cerandu-i in schimb lui Cavusoglu sa vina la Istanbul. Astfel de insulte diplomatice au antagonizat inutil Turcia si au subminat interesele americane. Sa nu uitam ca initial Statele Unite au jucat un rol de mediator in crizele dintre aliatii NATO, Grecia si Turcia.

Administratia Biden ar trebui sa aduca o schimbare de ton si o concentrare reinnoita asupra medierii daca nu chiar o schimbare dramatica a politicii in Mediterana de Est. Presedintele Biden insusi are o experienta personala indelungata cu Mediterana de Est si intelege criza si istoria ei. El va trebui sa medieze disputele dintre aliatii NATO, Franta, Grecia si Turcia, pentru a evita escaladarea si ca parte a incercarii mai largi de a consolida coeziunea Aliantei. In calitate de vicepresedinte, Biden a vizitat Cipru in 2014 intr-un efort de a incheia o solutionare durabila a crizei din insula.

Noua sa administratie este, de asemenea, susceptibila sa sprijine eforturilor secretarului general NATO Stoltenberg de a dezvolta in continuare mecanismele militare de deconflictie existente intre Grecia si Turcia, pentru a reduce riscul ciocnirilor accidentale si pentru a anula exercitiile pre-planificate, dar antagoniste. In ceea ce priveste criza mai ampla, Biden va dori cu siguranta sa se coordoneze mai strans cu Berlin, Londra, Paris si Bruxelles pentru a gestiona tensiunile politice, o coordonare care a lipsit grav pe fondul atacurilor lui Trump asupra cancelarului Merkel si a Uniunii Europene. Punctul de vedere al UE pana la sfarsitul lunii aprilie 2021 ofera o scurta fereastra in care sa coordoneze politica SUA si UE. Va fi nevoie de o diplomatie abila, de un pic de noroc si de retinere de ambele parti.

Washingtonul si Ankara vad impasul actual in moduri fundamental diferite si se lupta sa ajunga chiar la un acord asupra unei naratiuni comune a evenimentelor intamplate din 2015 incoace. Statele Unite ar trebui sa incerce sa mentina relatia in general inghetata pana cand se schimba ceva – fie Rusia, cat si Turcia se ciocnesc pe una dintre numeroasele probleme care le separa, criza economica devine atat de grava incat Ankara este fortata sa faca concesii, sau urmatoarele alegeri aduc o schimbare politica. Intr-adevar, multi din Occident spera doar sa tina lucrurile la un loc, stiind ca va exista o zi dupa Erdogan. Insa Erdogan insusi are obiceiul de a forta ca Turcia sa intre pe agenda internationala si poate face acest lucru cu usurinta ridicand tensiunile in Mediterana de Est, Libia, Siria sau Caucaz.

Actiunile lui Erdogan vor conduce evenimentele din acest an din zona Orientului Mijlociu Largit. Exista costuri severe pentru linia lui Erdogan, agresiva in tara si in strainatate, dar imperativele sale politice si istoria personala ofera putine motive sa credem ca va face concesii semnificative. In absenta unor astfel de concesii, vor exista reajustari mai dureroase de ambele parti. Statele Unite vor trebui sa continue sa se adapteze la asertivitatea Ankarei si la insistenta lui Erdogan de a stabili un curs independent, cu o mica respectare a dorintelor aliatilor occidentali traditionali ai Turciei.

Pentru Turcia, vor exista consecinte dureroase pe aceasta cale unilaterala. Turcia a suferit uneori din lipsa de respect a Occidentului pentru preocuparile sale, deoarece Erdogan nu inceteaza niciodata sa sublinieze acest fapt incepand cu tratatele istorice, dar a beneficiat enorm si in termeni socioeconomici, politici si militari. Pentru Turcia, pe termen scurt, va exista o tranzitie dificila de la hiperrealismul de ”laissez-fare”, de dreapta al lui Trump si al administratiei sale la abordarea internationalista liberala a lui Biden si a echipei sale, bazata pe valori.

Dupa cum spun oficialii turci, Turcia nu vrea sa aleaga intre Rusia si Occident. Rusia a intervenit militar in Georgia, Ucraina, Siria si Libia, a bombardat in mod repetat spitale din Siria, a hartuiti diplomati americani si a ucis disidenti in tara si in strainatate, a piratat companii americane si institutii guvernamentale si, in cel mai flagrant mod, a intervenit in alegerile din Statele Unite si Europa. Din ce in ce mai mult, alegerea unei parti este exact ceea ce Occidentul cere unui aliat.

Daca Turcia nu doreste sa aleaga, acest lucru nu o face inamic, dar inseamna ca Ankara nu mai este in echipa. Si in timp ce Turcia, ca stat suveran, poate cumpara arme de la oricine ii place, acea decizie nu ar trebui sa fie lipsita de consecinte in cadrul unei arhitecturi de securitate occidentale menite sa protejeze ordinea democratica impotriva agresiunii rusesti. Adesea, atunci cand oficialii Turciei vorbesc despre restabilirea relatiilor, este o prescurtare pentru un proces magic prin care lucrurile se vor intoarce la modul in care erau in 2012 sau cam asa ceva.

De fapt, resetarea necesara este mai degraba o stergere a memoriei, pentru a sterge o parte din neincredere si mitologia acumulata si pentru a reduce decalajul dintre retorica si realitate. Poate asa ar putea fi instalat, apoi, un nou sistem de operare functional. Un astfel de sistem nou ar trebui sa recunoasca faptul ca, pentru toate discutiile, Statele Unite si Turcia nu sunt in prezent parteneri strategici. Turcia urmareste autonomia strategica, iar Statele Unite ar trebui sa accepte acest lucru si sa raspunda cu tranzactionism ferm, nu cu ostilitate sau cu sperante false.

Decizia Turciei privind S-400 si raspunsul SUA in cadrul CAATSA vor avea un impact asupra coeziunii NATO si a apararii europene. Acestea se adauga la resentimentele, de care vorbeam anterior, dintre cele doua. Pozitia Washingtonului fata de Nord Stream 2 este legat de disputa despre TurkStream 2 si va reverbera pe pietele energetice europene. Pozitia din Siria, Libia si Mediterana de Est va modela problema migratiei si politica interna a Uniunii Europene. Aceste crize complexe nu pot fi desfacute si solutionate separat si necesita o coordonare SUA-UE si, acolo unde este posibil, cu Turcia.

Concluzie: In cele din urma, utilizarea populista a retoricii anti-americane de catre guvernul turc este putin probabil sa mai fie tolerata de Biden la fel de mult ca si administratia Trump. Pe scurt, administratia Biden a mostenit o serie de dezacorduri majore cu Turcia. Si chiar daca incearca sa modereze legaturile, Erdogan pare sa nu mai aiba o echipa capabila sa plaseze legaturi bilaterale pe o ”cale sanatoasa”. Capacitatea institutionala a Ankarei s-a erodat atat de mult incat nu ar putea depasi acum adancimea semnificativa si durabila a gardurilor ”negre”. Mai mult, Moscova va creste probabil presiunea asupra Ankarei in Siria, Libia, Marea Neagra, in conflictul din Karabah si in problemele energetice ca raspuns la eforturile turcesti de a se apropia de Washington.

Post Scriptum

1. 1 aprilie 2021- Sefii apararii din Turcia si SUA au avut o convorbire telefonica[1], discutand securitatea regionala si cooperarea bilaterala in domeniul apararii. Ministrul apararii nationale turcesti Hulusi Akar si secretarul apararii SUA Lloyd Austin au facut schimb de opinii si au subliniat importanta relatiilor strategice in timpul discutiei, potrivit Ministerului Apararii Nationale din Turcia. Acestia au subliniat importanta dezvoltarii unei intelegeri reciproce cu privire la problema securitatii regionale si globale, precum si rezolvarea problemelor pe baza parteneriatului lor strategic si a spiritului de alianta. Ministerul a adaugat ca Akar si Austin si-au reafirmat angajamentul pentru o cooperare si o coordonare mai stranse, consolidand in acelasi timp relatiile militare dintre cele doua tari. De asemenea, Akar l-a felicitat din nou pe Austin pentru numirea sa in functie in ianuarie.

2. Odata cu declaratia presedintelui Joe Biden referitor la intoarcerea Americii in relatia transatlantica, facuta la Conferinta de securitate de la München din februarie 2021, au ramas doar provocarile concrete cu care se confrunta alianta – inclusiv cresterea alinierii Rusia-China la granita sudica a NATO in Mediterana. Un raport al Centrului pentru o Noua Securitate Americana (Center for a New American Security) arata ca „impactul alinierii Rusia-China este probabil mai mare decat suma partilor sale” si ar putea amplifica provocarile ambelor tari. Alianta transatlantica trebuie sa-si ajusteze calculul in Marea Mediterana pentru a atenua acele provocari – un lucru complicat intr-o regiune plina de tensiuni geopolitice. Abia in luna ianuarie 2021, Turcia si Grecia au inceput cea de-a saizeci si unuia runda de discutii exploratorii pentru a rezolva diferentele vechi de decenii cu privire la drepturile litigioase de explorare a energiei si frontierele maritime. Pentru a inrautati lucrurile, criza a fost proaspat agravata de vidul de putere creat de rolul redus al Statelor Unite in estul Mediteranei-in timpul administratiei Trump-, de pierderea cadrului de aderare a Turciei la Uniunea Europena (UE) si de revenirea Rusiei in Mediterana de Est ca o influenta militara si politica majora. Dupa zeci de ani de inactivitate ca urmare a prabusirii Uniunii Sovietice, Rusia este implicata in conflicte in curs de desfasurare din Marea Neagra, si in Siria si in Libia prin Mediterana de Est.