16.6 C
București
2022 septembrie 27

De ce o noua Carta a Atlanticului poate sta la fundatiile noii Lumi Libere

RECOMANDARI

- Advertisement -

Semn al importantei acordate relatiei cu aliatul britanic, Joe Biden si-a inceput turneul „biblic” de sapte zile in Europa printr-o intalnire cu prim-ministrul britanic la Carbis Bay, o statiune din sud-vestul Angliei, care a gazduit pana ieri si summit-ul G7. Probabil ca nu sunt putini cei care considera relatia anglo-americana cam supraestimata si privita prin lentilele unui cliseu politic vechi ce nu tine seama de mareata Uniune Europeana! Ceea ce ilustreaza graitor faptul ca nu invatam destul din lectiile istoriei.

Poate si pentru a corecta acest lucru, televiziunile din lumea intreaga si principalele ziare si agentii de presa s-au intrecut in a sublinia un fapt, aparent neinsemnat, care s-a decis zilele trecute la intalnirea de stat dintre presedintele american Joseph Biden si premierul britanic Boris Jonhson: „revitalizarea Cartei Atlanticului”. Astfel, cei doi lideri trebuie sa semneze o noua Carta, conceputa pe modelul celei semnate de Winston Churchill si Franklin D. Roosevelt, in urma cu 80 de ani, pentru a reafirma valorile democratiei si a tine cont de noile amenintari contemporane, precum atacurile cibernetice sau criza climatica. „Statele Unite si Marea Britanie reafirma „relatia lor speciala” si isi reintensifica cooperarea bilaterala. In prezent, dezvoltam angajamentul pentru o Carta Atlantica revitalizata, actualizata, pentru a aborda principalele provocari ale acestui secol: securitatea cibernetica, tehnologiile emergente, sanatatea globala si schimbarile climatice”, a declarat presedintele Biden, dupa intrevederea cu premierul britanic Boris Johnson. Pentru a intelege mai bine semnificatia extraordinara a acestui document, este necesara o incursiune in evenimentele care au dus la adoptarea sa si la victoria Democratiei impotriva primului sau mare adversar totalitar, Fascismul axei Berlin-Roma-Tokio, si, ulterior, asupra celui de-al doilea, Comunismul lagarului condus de URSS.

Vechea Carta a fost piatra slefuita pe care s-a asezat lumea de astazi

In august 1941, in golful canadian Placentia din Argentia, Terranova, umiditatea trecea de nouazeci la suta, iar frigul si ceata inca nu cedau asaltului verii atlantice. Valurile oceanului se spargeau furioase de tarmul stancos. Ancorate in conditii de maxima securitate, cuirasatul britanic „Prince of Wales” si cel american „Augusta” gazduiau la bordul lor pe Sir Winston Churchill, prim ministrul Regatului Unit si pe Dl.Franklin D. Roosevelt, presedintele Statelor Unite, cei doi urmand sa discute, in sfarsit fata in fata, situatia ingrijoratoare in care se afla lumea intreaga. De fapt, cei doi oameni de stat aveau in fata un tablou catastrofal. Dar si o urgenta: Rusia comunista intrase in razboi!

La doi ani dupa ce Germania declansase al doilea razboi mondial prin invadarea Poloniei, la 1 septembrie 1939, Europa era desfigurata iar harta lumii parea de nerecunoscut. Polonia, Cehoslovacia, Austria, Luxemburg, Olanda, Belgia, Franta, Danemarca, Norvegia erau ocupate de armatele lui Hitler. Italia fascista ocupase Albania, jumatate din Iugoslavia (cealalta jumatate revenise Germaniei) si atacase Grecia unde intervine si Germania care ocupa Atena. Jumatatea estica a Poloniei, Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia, Tinutul Herta si Bucovina de nord (pamanturi romanesti) erau ocupate de URSS. Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Romania si Slovacia semnasera Pactul Tripartit, alaturandu-se Axei. Finlanda isi trecuse unitatile militare sub comanda germana. In Africa, Italia lui Mussolini ocupase Libia, Somalia britanica si asalta Egiptul, Sudanul si Kenia. In Asia, fortele japoneze ajunsesera pana in Vietnamul francez. Lumea intreaga parea prea mica pentru fortele victorioase ale Axei Berlin-Roma-Tokio. Doar „leul britanic”, epuizat si ranit, se incapatana inca sa reziste in fata fortelor raului. In aceste conditii, la 22 iunie 1941, Hitler ordona declansarea Operatiunii Barbarossa si Wehrmachtul ataca Rusia. In pofida succeselor de moment ale armatei germane, era inceputul sfarsitului, iar anglo-saxonii au simtit imediat aceasta. Nesfarsitele convorbiri anglo-americane, purtate, de multe ori in secret, inca din 1939, au intrat sub imperiul urgentei.

Atunci, in decembrie 1939, secretarul de stat American Cordell Hull hotarase infiintarea unui comitet special insarcinat cu studierea problemelor pacii si a reconstructiei de dupa razboi. O luna mai tarziu, la 3 ianuarie 1940, in traditionalul mesaj catre natiune, presedintele Roosevelt sublinia interesul Americii de a contribui, dupa terminarea razboiului, la instaurarea unei paci durabile si juste. Dupa numai cateva zile, sub conducerea subsecretarului de stat Sumner Welles, se constituia un Comitet consultativ pentru problemele politicii externe postbelice a carui sarcina consta in culegerea si analizarea informatiilor cu privire la evolutia razboiului si mai ales la schitarea cursului de dupa incheierea pacii.

Aceste preocupari erau impartasite cu prisosinta si in Marea Britanie unde se resimtea acut nevoia unei declaratii care sa mentioneze scopurile razboiului. Evolutia catastrofala a acestuia dupa prabusirea Frantei impiedica insa o perspectiva clara a viitorului, nimeni neincumetandu-se sa anticipeze situatia Europei sau a lumii la terminarea razboiului. Cu bombele germane cazand peste orasele Angliei, victoria parea inca foarte indepartata. Ceea ce nu il impiedica insa pe „buldogul” de Churchill sa isi inalte degetele a victorie in vazul tuturor. Era convins – si nu se sfiia sa o spuna de cate ori avea ocazia – ca America va intra cat de curand in razboi, punandu-si in chip decisiv formidabila sa forta umana, militara si economica in obtinerea victoriei finale. Asa ca astepta venirea americanilor pentru a incepe si discutarea statutului lumii postbelice.

Intre timp, Comitetul consultativ din cadrul Departamentului de Stat a elaborat un Memorandum cu privire la interesele americane in refacerea economica de dupa razboi. Documentul, mentinut secret, este considerat si astazi de o importanta deosebita deoarece continea idei si principii care vor fi ghida politica americana pe tot parcursul razboiului. El stabilea, pentru prima oara, interdependenta dintre politic si economic, reclamand astfel necesitatea stabilitatii politice in lumea postbelica, conditionate de preoblematica dezarmarii, reducerea cheltuielilor militare si mentinerea pacii.

Succesele militare germane din 1940 au orientat, odata mai mult, Departamentul de Stat catre urgenta impiedicarii unei victorii a Axei. Astfel, presedintele Roosevelt a propus si Congresul a aprobat la 16 septembrie 1940, Legea de imprumut si inchiriere (Lend and Lease Act), intensificand sprijinul american pentru statele care se opuneau Axei. Era o lege „cu dedicatie”, cum am spune astazi, in virtutea careia America putea, dincolo de statutul sau inca neutru, sa exporte masiv alimente, armament, munitii si echipamente, in principal spre Marea Britanie. A fost balonul de oxigen de care Anglia avea nevoie pentru a intrezari victoria. In noiembrie 1940, cercurile oficiale britanice au lansat ideea unei conferinte interaliate care sa afirme lumii intregi vointa de a lupta pana la infrangerea Axei.

Dupa inlaturarea a nenumarate obstacole, Conferinta a avut loc anul urmator, in iunie, prilejuind reprezentantilor Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Canadei, Australiei, Noii Zeelande, Africii de Sud si delegatilor guvernelor in exil ale Belgiei, Cehoslovaciei, Greciei, Luxemburgului, Olandei, Norvegiei, Poloniei, Iugoslaviei si reprezentantului francezilor liberi ai generalului De Gaulle adoptarea unei rezolutii prin care se angajau sa continue lupta pana la victoria finala, „singura baza reala a unei paci durabile fiind vointa de cooperare a popoarelor libere, intr-o lume in care ar disparea amenintarea cu agresiunea si ar fi posibila instaurarea securitatii economice si sociale”.
Luna urmatoare, in iulie, Sumner Welles declara public ca, in pofida unor opinii, nu este prematur ca guvernele doritoare de pace sa ia in considerare caile viitoare de evolutie a omenirii. Subsecretarul american propunea chiar luarea in considerare a crearii unui nou instrument care sa inlocuiasca esuata Liga a Natiunilor in reglementarea problemelor dintre state si care sa fie capabila sa reinstaureze legea si ordinea in lumea postbelica. O lume care sa inlature cursa inarmarilor si sa asigure o pace durabila prin garantarea accesului liber si egal al tuturor popoarelor la resursele de materii prime si energie.

Sa nu uitam provocatorii de tulburari si consolidarea statelor mici

Pe fondul acestor preocupari intense de reorganizare a lumii postbelice, conjunctura internationala se schimba spectaculos odata cu intrarea in razboi, la 22 iunie 1941, a Uniunii Sovietice. In lupta, de acum comuna, impotriva Germaniei, are loc semnarea acordului anglo-sovietic, din 12 iulie 1941, ceea ce il determina pe presedintele Roosevelt sa ia urgent legatura cu premierul Churchill cerandu-i ca Marea Britanie sa nu isi ia nici un angajament fata de URSS cu privire la situatia de dupa razboi „pentru bunul motiv ca atat Marea Britanie cat si Statele Unite doresc siguranta pacii viitoare, prin dezarmarea provocatorilor de tulburari, iar in al doilea rand, trebuie avuta in vedere posibilitatea consolidarii statelor mici in interesul armoniei…”.

Acest mesaj a fost, practic, lumina verde pentru intrevederea de urgenta a liderilor lumii anglo-saxone. Presedintele Statelor Unite i-a cerut subsecretarului Sumner Welles sa urgenteze pregatirea intalnirii cu premierul Churchill, atragandu-i atentia ca discutiile vor fi axate mai ales pe problemele militare. In sfarsit, chiar daca SUA erau inca neutre, la nivel politic se putea realiza un acord general intre guvernele celor doua state, deoarece, in analiza presedintelui american, una dintre cauzele principale ale esecului Societatii Natiunilor a fost absenta unui acord politic intre marile puteri, la sfarsitul razboiului. Astfel, cu ocazia unei vizite in Anglia, in iulie 1941, Harry Hopkins, consilierul personal al presedintelui american ii aduce premierului Winston Churchill invitatia lui Roosevelt pentru o intrevedere, undeva, intr-un golf din nordul Atlanticului. Prim ministrul accepta invitatia dupa consultari rapide cu Regele George al VI-lea si cu cabinetul britanic.

Undeva, in nordul Atlanticului, intr-un golf de la capatul lumii

La 9 august, cuirasatul „Prince of Wales” al Majestatii Sale Regele Marii Britanii isi arunca ancora pe malul unui golf din Terra Nova canadiana. Din ratiuni de securitate, personajul cel mai important de la bord, sir Winston Churchill era numit in telegramele cifrate drept „colonelul Warden”. Cateva lungimi mai departe, steagul instelat al republicii americane flutura deasupra vasului de razboi „Augusta”. La bordul sau se afla „amiralul Q”, sau altfel spus presedintele Francklin D.Roosevelt. Acolo, la capatul lumii, cei doi mari barbati urmau a pune la cale viitorul razboiului si al pacii.

Prima intrevedere a avut loc chiar in seara aceleiasi zile. Fara prea multe introduceri, nici nu era nevoie, presedintele Roosevelt a evocat de la inceput nevoia redactarii unei declaratii comune care sa reitereze unele principii politice fundamentale. Intr-un spirit de concordie desavarsita, cei doi lideri au enuntat chiar in timpul dineului cateva dintre ideile ce urmau a fi mentionate in document. Drept urmare, a doua zi, in zori, Churchill ii schiteaza verbal subsecretarului Foreign Office, Al.Cadogan, un proiect de declaratie pe care acesta il elaboreaza imediat, dupa care i-l prezinta omologului sau american Sumner Welles.

Documentul din dimineata de 10 august continea urmatoarele principii: 1) tarile semnatare nu urmaresc nici un fel de mariri teritoriale; 2) ele doresc sa nu se realizeze nici un fel de modificari teritoriale fara vointa liber exprimata a popoarelor in cauza; 3) cele doua state se angajeaza sa respecte dreptul popoarelor de a-si alege forma de guvernamant, precizand ca sunt preocupate mai ales de apararea libertatii cuvantului si a gandirii, fara de care o asemenea optiune este iluzorie; 4) ele considera necesar sa se realizeze o repartizare echitabila a surselor de materii prime intre toate natiunile lumii si 5) crearea de conditii pentru stabilirea unei paci care sa inlature pentru totdeauna tirania nazista si care sa prevada infiintarea unei organizatii internationale efective care sa asigure securitatea tuturor popoarelor, navigatia libera pe mari si eliminarea poverii inarmarilor.

Welles a considerat ca ultimele doua puncte erau destul de neclare si oarecum limitate in scopul lor si ca era nevoie in schimb de o prevedere speciala privind eliminarea tarifelor vamale protectioniste. Ca urmare, diplomatul american pregateste un proiect propriu de declaratie in al carei preambul se afirma dorinta celor doua parti semnatare de a asigura securitatea tarilor lor in fata politicii de dominatie mondiala si cucerire militara a Germaniei naziste si a aliatilor acesteia. Pentru realizarea acestui deziderat era necesara adoptarea unor principii de baza in orientarea liniei lor politice si pe care partile sa isi fundamenteze sperantele intr-un viitor mai bun al lumii. Punctele 1 si 2 erau identice cu formularea din proiectul britanic. Punctul 3 era drastic redus, din el pastrandu-se doar stipularea respectarii dreptului popoarelor de a-si alege forma de guvernamant. Punctul 4 a primit o formulare noua: cele doua guverne vor actiona pentru promovarea relatiilor economice reciproc avantajoase prin eliminarea oricaror discriminari la import si pentru accesul liber, in termeni egali, la pietele de desfacere si la sursele de materii prime. In sfarsit, punctul 5 mentiona dorinta de instaurare a pacii, dupa distrugerea tiraniei naziste, pace care, printr-o organizatie internationala efectiva, va asigura evolutia tuturor statelor in securitate si fara amenintari.

Pacea astfel conceputa urma sa asigure tuturor popoarelor securitatea navigatiei pe mari si oceane si sa previna alte cheltuieli militare decat cele necesare pentru aparare. Firesc, Welles a inaintat spre aprobare, impreuna cu varianta lui Cadogan, si documentul redactat de el. Presedintele Roosevelt a analizat ambele proiecte in dimineata zilei de 11 august si a redus preambulul, eliminand hotarat referirea la organizatia internationala postbelica. Ca urmare, Welles a redactat o a treia varianta care a fost supusa atentiei lui Roosevelt, Churchill si consilierilor lor in aceeasi dimineata de 11 august. Noul document avea un preambul minimal: reprezentantii celor doua guverne considerau necesar a face cunoscute principiile comune pentru politica lor viitoare. Punctul 1.: cele doua state nu urmaresc expansiunea teritoriala sau de alta natura; 2. ele nu doresc modificari teritoriale care sa fie in dezacord cu vointa liber exprimata a popoarelor in cauza; 3. partile se angajeaza la respectarea dreptului tuturor popoarelor de a-si alege forma de guvernamant si la restabilirea autoguvernarii pentru cei care au fost fortati a o pierde; 4. semnatarii recunosc accesul tuturor popoarelor, fara discriminare si in conditii egale, la pietele de desfacere si la sursele de materii prime necesare pentru prosperitate; 5. partile vor actiona pentru restabilirea unei paci care sa asigure securitatea in limitele frontierelor nationale, precum si garantia unei vieti libere si fara lipsuri; 6. cele doua state militeaza pentru asigurarea securitãtii pe mari si oceane pentru toate statele; 7. toate popoarele lumii trebuie sa renunte la folosirea fortei. Deoarece pacea nu poate fi mentinuta atata vreme cat unele state ameninta alte state, dezarmarea unor asemenea natiuni este esentiala. De asemenea, cele doua guverne se angajeaza sa sustina toate masurile care pot duce la reducerea poverii inarmarilor.

O lume tot mai mica pentru „Fortele Raului”

In principiu, proiectul de document a intrunit acceptul celor prezenti. Cu o singura exceptie, datorata premierului Churchill care a cerut si argumentat in favoarea reintroducerii referirii la organizatia internationala efectiva de dupa razboi. Dar Roosevelt era intratabil la acest subiect, deoarece, atunci cand a candidat ca vicepresedinte, in 1918, sustinuse, intre altele, si ideea participarii Statelor Unite la Societatea Natiunilor si, ca urmare, a pierdut alegerile. Orice referire la o organizatie internationala putea trezi din nou reactia izolationistilor si in acel moment presedintele nu putea risca o asemenea perspectivã. O miza mult mai mare se afla in asteptare, Roosevelt pandind la colt un motiv pentru a putea aduce America in razboi. Churchill a inteles.

Cu atat mai mult cu cat in discutiile care au urmat pe marginea problemei comertului si a accesului la materii prime in lumea postbelica s-a opus formularii americane care, practic, desfiinta sistemul preferential din cadrul Imperiului britanic. In plus, premierul britanic ar fi vrut ca textul declaratiei sa fie aprobat in prealabil si de Dominioanele britanice, ceea ce ar fi impus prelungirea conferintei cu cateva zile sau amanarea pentru o data ulterioara a semnarii documentului. Ca urmare, a propus eliminarea termenului „fara discriminare” si adaugarea precizarii „cu recunoasterea obligatiilor existente”. Pentru premierul Marii Britanii, aceasta insemna mentinerea sistemului preferential stabilit prin Acordurile de la Ottawa din 1932. Ca sa nu intarzie si mai mult semnarea declaratiei, Roosevelt a acceptat aceasta formula de compromis. Ca urmare, punctul 4 a fost formulat astfel: „Ei vor actiona, respectand obligatiile existente, pentru ca in viitor toate statele, mari sau mici, invingatoare sau invinse, sa aiba acces, in termeni egali, la comert si la sursele de materii prime necesare pentru prosperitatea lor economica”. Ca urmare a finalizarii negocierilor, Churchill a trimis o lunga telegrama guvernului britanic pentru a obtine, conform procedurii constitutionale, asentimentul acestuia. Nu a uitat insa sa sugereze cabinetului sau de la Londra ca, la ultimul punct, ar trebui adaugata o referire la stabilirea unui sistem larg si permanent de securitate, adica exact „organizatia internationala efectiva” cu alta palarie. Desigur, decizia cabinetului britanic era urgenta, cu atat mai mult cu cat declaratia putea fi considerata doar un document provizoriu si partial cu privire la obiectivele razboiului, menit a asigura toate statele asupra justetei acestora si nu ca o structura definitiva a ceea ce urma a se construi dupã victorie. Deci, fara obstructii suplimentare.

Mesajul lui Churchill a fost primit la Londra in seara zilei de 11 august 1941 si cabinetul s-a intrunit imediat. O a doua intalnire a guvernului s-a facut in dimineata zilei de 12 august. Churchill a fost urgent informat ca Londra era de acord atat cu textul propus, cat si cu sugestia prim-ministrului referitoare la amendarea ultimului punct din declaratie. In plus, Londra aprecia ca referirea la accesul la sursele de materii prime trebuia reformulata astfel: „vor actiona pentru asigurarea accesului tuturor popoarelor, fara discriminare si in conditii de egalitate, la sursele de materii prime ale lumii care sunt necesare pentru prosperitatea lor economica, si promovarea extinderii maxime a pietelor pentru schimbul international de bunuri si servicii in lumea intreaga”. De asemenea, guvernul britanic dorea a fi adaugata o clauza astfel formulata: „sprijina colaborarea deplina dintre natiuni in domeniul economic, menita a asigura tuturor popoarelor eliberarea de teama neajunsurilor, ameliorarea conditiilor de munca, progres economic si securitate sociala”.

In cele din urma, Roosevelt si Churchill au cazut de acord asupra textului final in care au fost incluse si cateva din amendamentele britanice si care s-a constituit din partile acceptate din cele patru variante scrise de mana de Churchill si Cadogan, de Welles si de Roosevelt. Ca urmare, in ziua de 14 august 1941, textul rezultat a fost incredintat telegrafistilor de pe cele doua nave de razboi care l-au transmis la Washington si Londra, iar apoi le-au comunicat presei. In pofida faptului ca nu exista un document original, aceasta telegrama a intrat in istorie sub numele de Carta Atlanticului fiind considerata astazi, prin valoarea universala a principiilor si ideilor sale fundamentale, drept liantul cel mai de seama al Aliatilor din al doilea razboi mondial si piatra de temelie a Organizatiei Natiunilor Unite.

Aceasta a fost, pe scurt, povestea „originalului” Cartei Atlanticului. Astazi, acest document fundamental va fi „revitalizat si actualizat”, dupa cum spunea presedintele SUA, Joseph Biden. Noua Carta a Atlanticului, la fel ca si cea de dinaintea sa, va duce la o noua victorie a Democratiei impotriva fortelor obscure ale istoriei si va sta la fundatia Lumii Noi care se va naste odata cu a patra revolutie industriala din lunga si zbuciumata devenire a umanitatii.

- Advertisement -

PE ACELASI SUBIECT

Ultimele stiri

Facebook