La inceputul anului 1989, sute de milioane de oameni tremurau inca de frica, de foame si de frig in spatele „Cortinei de fier“. Evul rosu parea instaurat pentru vesnicie si tot ce puteau spera oamenii de rand era o oranduire cu o „fata ceva mai umana“.
In chiar inima Europei, taind in doua Berlinul, se ridica, simbolic, „Zidul rusinii“, cel care impartea mica noastra planeta in „lumea libera“ si „lagarul comunist“. Si totusi, lumea incepuse deja sa se schimbe.
Momentele astrale ale domnului Mihail Gorbaciov
In 1985, in salile inghetate in timp ale Kremlinului pasea un nou stapan al Uniunii Sovietice, un intelectual de partid, de origine modesta, care, in copilaria sa stalinista, in pofida interesului manifest pentru istorie si matematica, muncise din greu pe campurile colhozurilor comuniste din marea campie rusa. Avea sa marturiseasca mai tarziu ca asa a inteles ca nu era nicio diferenta intre taranul sovietic si iobagul tarist.
A urcat treapta cu treapta ierarhia comunista pana cand, in 1979, a fost promovat in Politburo, unde a intrat sub protectia atotputernicului Iuri Andropov, seful KGB si, mai apoi, conducator al U.R.S.S. Pozitiile pe care Gorbaciov le-a ocupat in organele superioare de conducere ale partidului i-au creat posibilitatea unor calatorii in strainatate. Dupa cum avea sa recunoasca mai tarziu, aceste calatorii aveau sa-i schimbe in mod profund viziunile politice si sociale. In 1975, a condus o delegatie sovietica in vizita in Germania Occidentala, iar in 1983 a condus o alta delegatie in vizita in Canada, unde s-a intalnit cu prim-ministrul Pierre Trudeau si cu membrii Camerei Comunelor si ai Senatului canadian. In 1984, a calatorit in Regatul Unit al Marii Britanii, unde s-a intalnit cu prim-ministrul Margaret Thatcher. Un an mai tarziu, Mihail Gorbaciov, pe atunci in varsta de 54 de ani, a fost ales, la 11 martie 1985, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, devenind primul lider sovietic suprem nascut dupa victoria revolutiei bolsevice.
Din acel moment, Gorbaciov a incercat sa reformeze partidul comunist osificat si economia centralizata aflata in recesiune prin introducerea glasnostului (transparentei), a perestroikai (reconstructiei) si a uskorenie (accelerarii dezvoltarii economice), politici lansate la al XXVII-lea Congres al Partidului Comunist, din februarie 1986.
Pe plan international, Gorbaciov a incercat sa imbunatateasca relatiile cu Occidentul prin reducerea tensiunilor Razboiului Rece. El a stabilit relatii apropiate cu unii dintre liderii occidentali, intre care cancelarul german Helmut Kohl, presedintele american Ronald Reagan si prim-ministrul britanic Margaret Thatcher (care a facut remarca ramasa celebra: „Imi place domnul Gorbaciov – putem face afaceri impreuna“).
Probabil un moment astral a fost la 11 octombrie 1986, cand Gorbaciov si Ronald Reagan, presedintele S.U.A., s-au intalnit pentru prima oara la Reykjavík, in Islanda, si unde, spre uriasa surprindere a consilierilor lor, au cazut de acord asupra eliminarii sistemelor de rachete cu raza medie de actiune din Europa si asupra limitarii numarului total de capete nucleare ale fiecarei parti la 100. In mod incredibil, cei doi au cazut de acord sa elimine toate armele nucleare in zece ani din acel moment (1996), in loc de anul 2000, cum propusese initial Gorbaciov. Intelegerea celor doi era incununata de semnarea Tratatului pentru eliminarea rachetelor cu raza medie de actiune (asa-numitul Tratat INF) in 1987, la care Putin si Trump au renuntat anul acesta.
„Doctrina Sinatra“ inlocuieste „doctrina Brejnev“
In februarie 1988, Gorbaciov anunta inceperea retragerii armatei sovietice din Afganistan, proces incheiat in anul urmator. Dar, poate cel mai important pas al sau a fost in cursul anului 1988, cand Gorbaciov anunta ca Uniunea Sovietica va abandona „doctrina Brejnev“, permitand astfel tarilor din blocul rasaritean sa-si hotarasca independent politica interna. Numita in gluma de Ghennadi Gherasimov, purtatorul de cuvant al Ministerului de Externe sovietic, „doctrina Sinatra“ (dupa celebrul cantec My Way), aceasta politica a neinterventiei in afacerile interne ale tarilor membre ale Pactului de la Varsovia s-a dovedit cea mai importanta reforma in domeniul politicii externe. La jumatatea anului 1988, S.U.A. au acceptat ideea ca, in realitate, are loc un veritabil proces de schimbare a Lumii, iar Ronald Reagan a mers pentru prima oara la Moscova, in inima „Imperiului raului“, ca o recunoastere din partea Casei Albe ca actiunile lui Gorbaciov nu erau, totusi, numai „o incercare vicleana“ din panoplia maskirovka.
Abrogarea doctrinei Brejnev a condus la revolutiile din Europa Rasariteana, in anul 1989, in timpul carora comunismul s-a prabusit in toate tarile aliate ale U.R.S.S. Sa mai amintim doar ca, cu exceptia Romaniei, complet izolata de centrele mondiale de putere chiar in momentul noii prefaceri a lumii, toate revolutiile anticomuniste din blocul rasaritean au fost pasnice.
Pierderea pozitiilor dominante ale Uniunii Sovietice in Europa Rasariteana a pus capat Razboiului Rece si, pentru aceasta realizare, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace la 15 octombrie 1990. Pentru celalalt protagonist, Ronald Reagan, aceasta victorie istorica figura „in fisa postului“.
Singularitatea romaneasca. In decembrie1989, Romania se gasea intr-una dintre cele mai grele situatii din istoria sa
In decembrie1989, Romania se gasea intr-una dintre cele mai grele situatii din istoria sa. Independenta tarii isi pierduse chiar si acele valente pozitive cistigate prin deschiderea politica internationala din anii ’70. Independenta politicii externe a Romaniei fata de Moscova nu a fost deloc o iluzie, actiunile regimului de la Bucuresti pe arena internationala provocand nu putine dezagremente U.R.S.S. si justificand din plin politica de diferentiere a Washingtonului. In acelasi timp, criticii din capitala americana se intrebau cu ingrijorare daca acest Realpolitik poate compensa pierderea de credibilitate a crezului american intemeiat pe principiile libertatii si ale drepturilor omului, avertizand ca intre guvernul de la Bucuresti si poporul roman nu trebuie pus semn de egalitate.
In timpul vizitei in S.U.A., din 1977, Ceausescu a ratat o sansa istorica
Se pare ca ultima vizita a lui Ceausescu la Washington a avut un secret, un moment astral ratat, pe care nu l-au cunoscut decat cativa membri ai delegatiei romane, intre care si Eugen Florescu, seful Sectiei de presa a Comitetului Central al P.C.R. Acesta i-a relatat lui Alex Mihai Stoenescu ca, in 1977, in timpul vizitei lui Ceausescu la Casa Alba, „se luase hotararea sa se rastoarne sistemul comunist, iar americanii au nadajduit multa vreme ca se vor putea folosi de Ceausescu in aceasta actiune […] Pe parcursul discutiilor cu Carter, Ceausescu a inteles ca americanii intentionau sa-l foloseasca pe el pentru rasturnarea U.R.S.S. Atunci, dupa refuzul lui Ceausescu, au trecut la polonezi, l-au folosit si pe papa si a fost instrumentul polonez preferat celui romanesc. Asta ne-a costat o revolutie. Ceausescu n-a sesizat acest moment urias, istoric, la care el fusese invitat direct, pe o discutie pe care era pregatita salvarea lui […] S-a plecat de acolo cu sanctiunea cea mai dura asupra noastra […] O nenorocire! I-am vazut pe cei din conducere innegriti, seara, spre plecare, la terminarea vizitei. Burtica mi-a spus atunci: «S-a dat decizia – Ceausescu falit!» Mesajul era transmis prin F.M.I. Se luase hotararea…“.
Istoricul militar si fostul sef al spionajului romanesc Ioan Talpes dezvaluia, la randul sau, ca Jimmy Carter i-a propus lui Ceausescu, in 1978, o formula prin care Romania sa fie translatata intr-un joc economic occidental prin intrarea pe bursele Lumii libere a economiei romanesti, evaluate de expertii americani, conform marturisirii facute lui I. Talpes de Zbigniew Brzezinski, la circa 170 miliarde dolari. Potrivit marturiilor evocate de fostul director al S.I.E., a urmat o lunga noapte de discutii furtunoase, contradictorii, la resedinta oficiala de la Blair House, Washington, la sfarsitul careia, a doua zi, diminiata, un Nicolae Ceausescu dominat de sotie declina oferta. Era una dintre acele clipe astrale ale Istoriei, momentul cand politica externa a Romaniei trebuia sa continue cu curaj cursul pe care pornise de multa vreme, sa gaseasca noi cai de a ramane activa. Dar Ceausescu nu a intraznit sa mearga pana la capat.
Condamnat si de Moscova, si de Washington
In noiembrie 1978, cu prilejul reuniunii la cel mai inalt nivel a Tratatului de la Varsovia, se va consuma un nou episod tensionat. Sovieticii au lansat asa-numita „doctrina nucleara Brejnev“, arogandu-si optiunea primei lovituri atomice in cazul unui conflict militar. Spre stupefactia generala, unanimitatea din interiorul lagarului comunist a fost impiedicata de pozitia ferma si extrem de dura a lui Ceausescu care, de la tribuna, a declarat doctrina Brejnev drept „inadmisibila“. In opinia istoricului Ioan Talpes, acesta a fost momentul real al declansarii conflictului dintre Moscova si Bucuresti, acesta a fost momentul condamnarii lui Ceausescu si de catre cealalta mare putere mondiala.
Ca urmare a tuturor acestor evolutii, in decembrie 1989 suveranitatea statului roman se afla intr-o situatie extrem de critica, fiind pusa in discutie de mari puteri mondiale si continentale, luandu-se decizii asupra destinului sau fara o minima consultare a Bucurestiului, iar integritatea teritoriala a tarii era pusa in mod explicit sub semnul intrebarii de doua state vecine, Ungaria si Iugoslavia, cu sprijinul fatis a doua puteri europene, Franta si Italia.
In plan intern, dezastrul era total, economia si nivelul de trai fiind la pamant. Romanii ajunsesera sa se roage sa vina Gorbaciov „reformistul“, sa vina oricine, numai sa-i scape de Ceausescu.
Presiunile la care a fost supusa Romania in decembrie 1989 au fost extrem de diverse: intelegeri politice la cel mai inalt nivel intre Marile Puteri; redesteptarea iredentismului maghiar si amenintarea cu dezintegrarea teritoriala; actiuni subversive vizand Banatul romanesc si Transilvania, uriase tensiuni economice; presiuni militare prin manevre, diversiuni si amenintari la frontiere; o ampla si bine orchestrata campanie mediatica internationala de singularizare si demonizare a Romaniei; infiltrari si tentative de influentare religioasa.
Scenarii pentru Europa „eliberata”
La aproape trei decenii de la derularea evenimentelor din urma cu 30 de ani, cercetarea acestora a pus in evidenta trei directii de dezvoltare a scenariului de liberalizare a Europei de Est, cu evolutii diferite fata de ceea ce a intentionat echipa reformista de la Kremlin condusa de Mihail Gorbaciov. Descifrarea acestora este extrem de instructiva pentru cazul Romaniei.
Una dintre directii o constituie reprezentantii vechiului partid comunist, care adopta o tactica a supravietuirii, renuntand la doctrina marxist-leninista in favoarea unei mai mari flexibilitati sociale si economice, dupa modelul vest-european, dar nu renunta la putere, folosind toate mijloacele statului pentru prezervarea acesteia.
A existat apoi gruparea social-democrata, care doreste democratizarea accelerata a tarii si trecerea la capitalism (dar sub supravegherea statului). Reprezenta aripa reformista a vechiului partid comunist, expresie locala a echipei gorbacioviste de la Moscova, care considera ca „reformarea societatii nu se poate face fara participarea comunistilor“. Pe de alta parte, noii social-democrati respingeau cooperarea cu partidul comunist atat pentru a nu se compromite ideologic, cat si pentru a accentua diferenta doctrinara fata de acesta.
Opozitia democratica era formata din personalitati provenite din randurile societatii civile, fosti detinuti politici, opozanti si disidenti ai regimului comunist, nationalisti (antisovietici), tineri prooccidentali, colaboratori ai serviciilor de informatii nationale sau straine infiltrati in noile structuri politice. In general, opozitia s-a constituit dintr-o multitudine de grupari ce s-au concentrat in jurul cate unui lider carismatic, in jurul unor idei sau al unor fonduri financiare provenite de la diferite fundatii occidentale.
In afara acestor trei directii principale, in opinia cercetatorului Alex Stoenescu, sub influenta Vaticanului s-a dezvoltat o a patra miscare, de factura religioasa si clerical militanta. Astfel, episcopiile catolice au devenit extrem de active atat in plan social cat si politic, influenta lor, in special in tarile Europei Centrale, devenind foarte importanta.
Aceste tipuri de evolutii au corespuns, in opinia analistilor, vointei centrelor de putere mondiala care se implicasera in procesul de liberalizare din Europa Centrala si de Est: U.R.S.S. (pentru social-democrati), S.U.A. (pentru opozitia democratica) si Vaticanul (pentru gruparile clericale si crestin-democrate).
Abandonarea preocuparii pentru trecut avea ca miza renuntarea la orice forma de resentiment fata de U.R.S.S.
Important de semnalat este faptul ca una dintre temele centrale ale liberalizarii – transmise de la Moscova – a constat in abandonarea preocuparii pentru trecut, aceasta orientare avand ca miza renuntarea la orice forma de resentiment fata de U.R.S.S. si concentrarea atentiei catre viitor. In acest scop, Moscova a recunoscut formal greselile istorice ale U.R.S.S. (fara a pune insa in discutie si consecintele acestora) in cadrul unei ample actiuni de relatii publice si imagine. In cazul Poloniei s-a recunoscut masacrul de la Katin, s-a difuzat filmul necenzurat al acestuia, s-au tinut o serie de slujbe religioase. Pentru Cehoslovacia s-a recunoscut eroarea zdrobirii „Primaverii de la Praga“. In cazul R.D.G. s-au recunoscut crimele comise sub „zidul Berlinului”, care va fi si daramat. S-au exprimat scuze la cel mai inalt nivel pentru interventia sangeroasa din Ungaria, in 1956.
Singura fosta tara comunista care nu a intrat in programul Moscovei de pacificare morala si istorica a fost Romania
Singura fosta tara comunista care nu a intrat in acest program al pacificarii morale si istorice a fost Romania. Tarii care s-a remarcat prin disidenta fata de centrul de la Moscova timp de aproape 30 de ani nu i s-au recunoscut pierderile teritoriale istorice (Basarabia, nordul Bucovinei, Insula Serpilor, un brat al Dunarii), dupa cum nu s-au recunoscut nici agresiunea din 1940 (urmare a Pactului Ribbentrop – Molotov), nici demersurile diplomatice pentru iesirea din Al Doilea Razboi Mondial, nici martirajul din perioada comunista si nici macar medierea unor conflicte internationale postbelice, in Asia si Orientul Mijlociu.
Renuntarea la clauza natiunii celei mai favorizate, in 1988, probabil cea mai mare si grava dintre erorile in domeniul politicii externe comise de Nicolae Ceausescu
Acest lucru s-a datorat in principal inchistarii regimului de la Bucuresti, cramponarii de putere cu orice pret a lui Nicolae Ceausescu, gravelor greseli de politica externa comise de acesta in ultimii ani si care s-au soldat cu un veritabil razboi rece cu Moscova, dar si cu sfidarea Americii, care a atins apogeul odata cu renuntarea, unilateral, la clauza natiunii celei mai favorizate, in 1988, probabil cea mai mare si grava dintre erorile in domeniul politicii externe comise de Nicolae Ceausescu.
Nu poate fi omisa nici atitudinea sa aroganta, grosolana chiar, din timpul vizitei vicepresedintelui american George Bush la Bucuresti, din 18 – 19 septembrie 1983, caruia i-a spus: „Vii aici sa pui conditii?“. Bush senior nu va uita acest episod. In ianuarie 1989, cel jignit atat de inutil la Bucuresti devenea presedinte al S.U.A. La inceputul lui decembrie, acelasi an, se intalnea cu Gorbaciov in Malta, la bordul unei nave militare. Istoria apocrifa afirma ca, in seara zilei de 3 decembrie, un agent strain al Directiei de Informatii Externe, „sursa directa si sigura“, ar fi transmis la Bucuresti ca, la Malta, Bush si Gorbaciov au decis inlaturarea lui Ceausescu si a regimului socialist din Romania, simultan cu cea a lui Noriega din Panama. Unii martori povestesc ca, la aflarea informatiei, Ceausescu, trist si apatic, ar fi avut un singur comentariu: „M-au condamnat!“.
Dupa revolutia din decembrie 1989, in timpul procesului sau, generalul Iulian Vlad, fostul sef al Departamentului Securitatii Statului, declara ca „procesul lui Ceausescu a fost judecat la Bucuresti, in noaptea de 7 spre 8 iulie (care a urmat Consfatuirii politice a tarilor membre ale Tratatului de la Varsovia – n.n.), sentinta s-a dat la Moscova, in 4 decembrie (la intrunirea conducatorilor tarilor membre in Tratatul de la Varsovia care s-a convocat ca urmare a intilnirii dintre Gorbaciov si Bush, din 2-3 decembrie 1989, in Malta – n.n), iar executarea sentintei a avut loc la Targoviste, in 25 decembrie“.
Franta vrea si ea o bucata din „prajitura”…
Tot atunci, la inceputul lui decembrie 1989, presedintele Frantei, François Mitterrand, s-a deplasat la Kiev pentru a-i face lui Gorbaciov o oferta politica menita sa contrabalanseze discutiile separate ale Moscovei cu S.U.A. si Germania. Presedintele francez il asigura cu acel prilej pe Gorbaciov ca „C.S.C.E., singurul loc in care toti europenii, impreuna cu Canada si S.U.A., isi pot vorbi se bazeaza pe definitiile de la Helsinki privind inviolabilitatea frontierelor, ceea ce inseamna ca nu se poate aduce atingere acestora“. Mitterand trata direct cu Moscova peste capul tarilor din lagarul comunist, intre care si Romania, oferind garantii cu privire la inviolabilitatea frontierelor U.R.S.S. Imediat dupa schimbarile politice revolutionare din 1989 – 1990, a disparut frontiera, declarata inviolabila la Helsinki, dintre Germania Federala si cea Democrata, s-a pulverizat Iugoslavia si s-a rupt in doua Cehoslovacia. Doar Basarabia, nordul Bucovinei, Insula Serpilor si jumatate din fosta Polonie interbelica au ramas in continuare „sovietice“ si in acord cu definitiile de la Helsinki.
La Kiev, in discutiile purtate la 6 decembrie 1989, Gorbaciov si Mitterrand au convenit, de asemenea, indepartarea prin forta a lui Ceausescu de la putere, in acest scop cele doua tari urmand sa coopereze informativ si militar. Mitterrand a oferit chiar grupuri de comando ale armatei franceze, astfel incat intrarea unor unitati sovietice in Romania sa nu poata fi interpretata ca o noua interventie a Tratatului de la Varsovia, de tipul celei din 1968, din Cehoslovacia. De altfel, aceasta este explicatia ofertei Parisului din zilele fierbinti ale lui decembrie ’89 de a-si trimite parasutistii pentru a lupta impotriva „teroristilor“ din Romania, oferta simultana cu cea venita de la Moscova. Opozitia categorica a generalului Stefan Gusa a stopat „ajutorul“ sovietic, determinandu-i si pe francezi sa nu mai reitereze oferta.
Franta ducea la vremea respectiva o veritabila batalie pentru a se insera in procesul de gestionare a schimbarilor politice, economice si strategice din Europa, proces aflat in pericol de a se limita la o intelegere sovieto-americana. Considerata neoficial ca responsabila pentru Romania, Franta va potenta prin actiunile ei la maximum aceasta imagine. Mitterrand va merge chiar si mai departe, intervenind in relatiile romano-maghiare, din nou peste capul Romaniei, prin negocierea direct cu Moscova a problemelor noastre, punctand astfel pozitia sa de mare putere angajata in procesele europene. Prin Nota nr. 00288/12.12.1989, Securitatea informa conducerea ca presedintele Frantei facuse o declaratie de extrema gravitate la incheierea Reuniunii C.E.E. de la Strasbourg: „Problema unor provincii, cum ar fi Silezia, Moravia, Prusia orientala, trebuie sa ramana intangibila. In schimb, nu trebuie sa se omita problema divergentelor intre Ungaria si Romania in problema Transilvaniei sau problema Basarabiei… Franta si U.R.S.S. trebuie sa-si reia rolul de asigurare a echilibrului in Europa, asa cum au facut-o de secole“. Ani grei aveau sa urmeze pentru Romania si multe sperante se vor preface in cenusa.
Problema drepturilor omului, bulgarele de zapada transformat in avalansa
La sfarsitul lui 1989, o editura din New York publica lucrarea intitulata Marele esec – nasterea si moartea comunismului in secolul 20. Revolutiile acelui an maturasera regimurile comuniste peste tot in fostele state „populare“ din Europa. Si, cu toate acestea, la Moscova, inca mai flutura flamura rosie deasupra Kremlinului, iar Uniunea Sovietica parea mai mult decat oricand o supra-putere globala, eternizata in istorie. Nimeni nu parea a baga in seama cartea amintita, semnata de un „oarecare“ Zbigniew Brzezinski. Echilibrul de putere international ramanea neschimbat, iar distanta dintre Est si Vest parea la fel de mare ca oricand in trecut. Dar Istoria isi schimbase cursul, undeva, inca de la mijlocul anilor ’70, atunci cand strategii occidentali reinventasera in tematica internationala „problema drepturilor omului“.
In limbajul analistilor politici se foloseste adesea un concept aparte: „efectul bulgarelui de zapada“. Forta sa de sugestie se bazeaza pe mesajul subliminal al imaginii micului bulgare care, rostogolit prin zapada, devine din ce in ce mai mare si, cu cat marimea sa creste, cu atat se mareste forta si viteza de rostogolire, pana cand bulgarele devine un urias care ameninta sa mature totul in calea sa. La fel s-a intamplat si cu problematica drepturilor omului. Incluse in intelegerile Est – Vest de la Helsinki, din august 1975, patronate de C.S.C.E., in ceea ce s-a numit „cosul III“ (Magazin istoric, nr. 11/1997; 1/1999), drepturile omului au fost catalizatorul care a facut ca embrioanele de societate civila din interiorul lagarului comunist sa se activeze intr-o masura fara precedent, permitand in acelasi timp ca lumea libera sa poata sustine legal activitati care, intr-un alt context, ar fi fost considerate drept „amestec in treburile interne ale altor state“. In 1989, „bulgarele de zapada“ acumulase suficienta forta pentru a-si indeplini menirea si un intreg sistem politic s-a prabusit ca un castel de nisip.
Dar efectul „bulgarelui de zapada“ inca nu se incheiase. La 31 decembrie 1991, U.R.S.S. inceteaza sa mai existe dupa ce, in urma puciului din august, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice fusese scos in afara legii. Mihail Sergheevici Gorbaciov, omul care incercase reformarea sistemului si, astfel, salvarea lui, este indepartat de la putere de reformatorul si nationalistul Boris Eltin. Intre Federatia Rusa si Europa aparea un nou stat, Ucraina, provocand mutatii geopolitice nebanuite. Incepea o noua etapa istorica atat pentru popoarele din fostul imperiu sovietic, cat si pentru statele Europei Centrale scapate, in sfarsit, de sub controlul exercitat de Kremlin vreme de mai bine de 45 de ani. Peste mai bine de doua decenii, noul „tar“ de la Moscova, Vladimir Putin, avea sa numeasca acest moment drept „cea mai mare catastrofa geopolitica“ a secolului XX. Desigur, o catastrofa pentru centrul imperial de la Moscova, nu si pentru natiunile si popoarele Europei Centrale si de Rasarit.
Oricum, odata cu disparitia U.R.S.S., locul si rolul Europei Centrale si de Est pe esichierul mondial se modifica radical. Pana la aceste transformari revolutionare, statele est-europene fusesera conectate la politica internationala in calitatea lor de componente ale sistemului politico-militar construit de Moscova „din Europa si pana la Pacific“. Pentru prima data, prabusirea regimurilor comuniste in Europa, dezintegrarea U.R.S.S. si restructurarile pe care le-au provocat sistemului mondial au pus tarile Europei Centrale in situatia de a juca un rol de prim rang in crearea noilor realitati mondiale. Realitati in care noile criterii de ierarhizare globala – si anume, puterea economica si financiara, accesul la noile tehnologii si ponderea comerciala – le asezau initial la periferia sistemului. Cu alte cuvinte, noile democratii europene mosteneau un rol doar potential, foarte greu de actualizat, dar nu si imposibil, dupa cum se va dovedi ulterior.
Marile schimbari geopolitice: dupa prabusirea comunismului, Lumea se unifica
In intaiul raport al Consiliului Clubului de la Roma consacrat revolutiei globale, din 1993, intitulat „Prima revolutie, o strategie pentru supravietuirea Lumii”, autorii, constituiti intr-un centru de reflectie format din o suta de persoane de pe tot cuprinsul globului, atrageau atentia asupra unui fenomen aflat in plina derulare si menit sa schimbe din radacini lumea in care traim: integrarea. Cu aproape douazeci de ani in urma, referindu-se la revolutia tehnologica din domeniul mijloacelor comunicarii de masa, reputatul cercetator canadian Marschall McLuhan semnala ca insasi logica progresului este cea care ne impinge catre un „sat planetar”. In opinia sa, evolutiile sociale, economice, si politice ale lumii contemporane, ar putea fi caracterizate de „o reasezare a tuturor structurilor existente” in formula “satului mondial”, ceea ce inseamna ca omenirea parcurge drumul “de la statul-natiune la structurile globale”, ajungand astfel la o transformare atat de profunda incat viitorul va apartine in intregime acestui „sat” mondial. Cu prilejul rostirii „testamentului” sau politic, fostul presedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors atragea si el atentia sutelor de oameni politici, businessmani si gazetari prezenti la Davos, in Elvetia, asupra conceptului de „sat planetar”. Intre aceste paranteze simbolice – una teoretica, cealalta politica – se afla momentul nasterii integrationismului, un proces a carui insemnatate nu poate fi egalata, poate, decat de extraordinara sa complexitate.
Globalizarea da forma „satului mondial”
Richard Baldwin, de la institutul de Studii Internationale din Geneva, observa ca „globalizarea are un impact evident nu numai asupra relatiilor internationale, ci si asupra reglementarilor regionale si mondiale actuale”, iar Amitai Etzioni, profesor de sociologie la American University din Washington, nota ca procesele globalizarii „sunt dorite de unii si contestate de altii”. La randul sau, Riccardo Petrella constata, in „Le Monde Diplomatique”, ca „mondializarea capitalului a accelerat internationalizarea investitiilor si a sistemului productive, concomitent cu o integrare pe regiuni ample a fluxurilor comerciale”. Iata de ce nu surprinde faptul ca, in general, globalizarea a fost definita in mod diferit, adesea in raport cu interesele reprezentate de personalitatile in cauza sau cu cele ale trusturilor si companiilor implicate in proces. Intre aceste acceptiuni, atat de diferite, a fost inclus si impactul pe care fenomenul il are asupra sistemelor politice nationale si a geopoliticii mondiale. Multi analisti au definit initial globalizarea doar ca o expresie a concentrarii economice si financiare sub controlul marilor societati transnationale. S-a vorbit foarte mult si despre „noua revolutie industriala” care a deschis oportunitati nebanuite pentru cresterea economica si a dus la indepartarea de pe pietele internationale a micilor concurenti in favoarea marilor capitaluri transnationale. Astfel, globalizarea a dat nastere „unui nou sistem de relatii economico-financiare”, aflate „sub un control quasi total” exercitat de o oligarhie care a acumulat puteri discretionare. Riccardo Petrella arata ca aceste oligarhii se bazeaza pe “grupuri sociale si elite ce au dobandit putere de decizie si control, dincolo de formele de reprezentativitate si legitimare politica si sociala a statelor-natiune”. Acelasi analist italian observa ca “abdicarea politicii este aproape totala”, metodele folosite pentru implementarea globalizarii fiind, prin excelenta, economice si financiare, in vreme ce din partea factorilor politici de decizie la nivel national se constata cedari evidente, cu o motivatie, de regula, personala. De altfel, multinationalele patrund fara nici o opreliste in cele mai diverse sectoare, de la cele militare si strategice, transporturi, comunicatii si pana la cele privind stiinta si cercetarea fundamentala si aplicata, operand o mutatie majora in sfera deciziei, aceasta fiind preluata de la statul-natiune de “Satul Mondial”- The Global Village.
Grupuri de studiu interdisciplinare, futurologi si analisti politici sunt unanim de acord in a aprecia ca secolul XXI va fi dominat de conglomeratele de state integrate, indiferent sub ce denumire se vor face ele cunoscute. Semnele acestei veritabile intreceri pentru cucerirea viitorului pot fi descifrate inca de pe acum. Sub ochii nostri, aproape pe nesimtite, patru mari procese integrationiste sunt deja amorsate.
Marile procese de integrare : Uniunea Europeana, Asia-Pacific, NAFTA si Uniunea Eurasiatica
Primul si, probabil cel mai bine cunoscut este cel care are loc in Europa. In general, se apreciaza ca, cel putin din punct de vedere institutional, procesul european de uniune politica, economica, monetara si, in cele din urma, militara si diplomatica este si cel mai avansat. Dupa cum este cunoscut, drumul nu a fost deloc simplu. In 1951, la Paris, sase tari europene – Franta, Germania, Belgia, Italia, Olanda si Luxembourg – fondau Comunitatea Europeana a carbunelui si otelului. In anii urmatori, s-a infiintat si Comunitatea Europeana a energiei atomice (Euratom) si, in 1957, la Roma, Comunitatea Economica Europeana (CEE, numita si Piata Comuna). In practica institutiile si politicile acestora au devenit tot mai greu de diferentiat, proces confirmat de amendamentele succesive aduse tratatului. Cele trei comunitati europene au ajuns cu timpul de nedeosebit. Tratatul de fuziune din 1965 a dat tuturor o comisie si un consiliu comune. Pe de alta parte, CEE a inregistrat o considerabila expansiune odata cu aderarea Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei, in 1973, a Greciei, in 1981, a Spaniei si Portugaliei, in 1986, a Suediei, Austriei si Finlandei, in 1994.
In 1993, prin Tratatul de la Maastricht (Olanda), ia nastere Uniunea Europeana care, cu 15 state membre si peste 370 milioane de locuitori, devine deja cea mai mare piata unica din lume. La 30 martie 1998, se decide initierea celui mai larg proces de extindere din istoria organizatiei, prin cooptarea altor 12 state europene. In februarie 2001, este adoptat Tratatul de la Nisa prin care sunt stabilite reformele de care au nevoie institutiile comunitare pentru a face posibila extinderea Uniunii. La 1 ianuarie 2002, a intrat in circulatie moneda unica, Euro, iar la 1 mai 2004 Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta si Cipru devin membre de drept si de jure ale Uniunii, Romania si Bulgaria aderand la 1 ianuarie 2007. A urmat Croatia, in 2013, Albania, Islanda, Macedonia de Nord,Muntenegru, Serbia, Turcia sunt candidate, Bosnia-Hertegovina a depus cerere de aderare, iar Ucraina, Republica Moldova si Georgia aspirante. La 18 iunie 2004, sefii de state si guverne ale UE au adoptat proiectul Constitutiei Europene, potrivit careia Europa unita va avea un presedinte ales, un ministru de externe si un corp diplomatic si executiv comun. In pofida esecului de la referendumurile din Franta si Olanda, in 2005, proiectul Constitutiei Europene ramane valabil.
Un al doilea mare proces de integrare are loc – de mai multa vreme si dintr-o perspectiva teoretica a carei semnificatie profunda este greu a fi perceputa de europeni – in Asia, acolo unde Japonia a pus in practica, inca din anii 70, mai ales prin forta sa financiara si tehnologica, conceptul in numele caruia a purtat cel de-al doilea razboi mondial: „zona de co-prosperitate asiatica”. Astfel, tot asa cum China comunista, inainte de a creea institutiile democratice, faureste mai intai economia de piata, e adevarat, cu particularitatile sale, la fel si integrationismul asiatic a preferat sa inceapa cu interconectarea economiilor si a sistemelor financiar-bancare, precum si cu edificarea unui sistem postindustrial integrat, bazat pe microelectronica, tehnologii inalte si alte cuceriri ale stiintei aplicate. Institutiile in jurul carora are loc procesul asiatic de integrare sunt deocamdata ASEAN (Association of South East Asian Nations) si APEC (Asia-Pacific Economic Cooperation Group).
Al treilea mare proces de integrare a fost declansat, odata cu Acordul NAFTA in America de Nord. Acordul Nord – American pentru Comert Liber a fost semnat, la 7 octombrie 1992, la San Antonio, in Texas, de cei trei lideri ai tarilor membre: George Bush (SUA), Carlos Salinas de Gortari (Mexic) si Brian Moulroney (Canada). Documentul a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1994. Crearea acestei veritabile piete unice continentale, ce reuneste circa 360 de milioane de oameni din numai trei tari (SUA, Canada si Mexic), reprezinta unul dintre evenimentele ce vor marca profund viitorul. Fara indoiala, motorul integrationismului nord-american il constituie forta economica, comerciala si militara a Statelor Unite, chiar daca Administratia Trump a impus o renegociere a acordului, in 2019.
In sfarsit, al patrulea mare proces de integrare, are loc, in spatiul fostei URSS, in jurul Federatiei Ruse, initial prin intermediul Comunitatii Statelor Independente (CSI – Minsk, 8 decembrie 1991) si, din 2012, prin continuatoarea acesteia Uniunea Eurasiatica, proiect foarte drag lui Vladimir Putin. Dupa socul dezmembrarii fostului Imperiu sovietic in 15 state mai mult sau mai putin de sine statatoare, pus in fata posibilitatii de a pierde nu doar pozitiile de contact cu Europa si Bazinul Pacificului, ci de a rata definitiv si statutul de putere mondiala, Centrul de la Moscova si-a revenit cu o rapiditate extraordinara. Rand pe rand, scenariile unei uniuni slave, ale unei uniuni euroasiatice sau ale unei comunitati a statelor independente au fost aruncate in arena cu un singur si (aproape) nedisimulat scop: reintegrarea fostului spatiu sovietic, chiar si cu pretul unor reforme si concesii dureroase pentru Centru. Astfel, daca Imperiul a inceput sa fie sfaramat de la periferie, o data cu noul mileniu reconstructia a inceput intr-o logica inversa, dinspre centru catre ceea ce urmeaza a fi noile frontiere ale Imperiului. O noua stuctura care, cel putin formal, va integra de data aceasta – dupa modelul celorlalte procese aflate in desfasurare in restul lumii – mai multi membri teoretic independenti si egali in drepturi: fostele republici sovietice.
Startul intarziat al restului Lumii
Dupa cum lesne se poate observa, o serie de parti ale Lumii scapa proceselor integrationiste aflate in curs. In cursa pentru viitor, acestea se afla in mare intarziere. Si, totusi, se pare ca semintele unor dezvoltari viitoare au fost deja puse in brazda. Un exemplu se gaseste chiar la portile Europei, in Orientul Apropiat. In 1994, chiar inaintea desfasurarii la Bucuresti a lucrarilor Forumului Mondial (Crans Montana), o serie de planificatori, oameni de stiinta si de afaceri din Israel, Liban, Iordania, Egipt si Arabia Saudita se intalneau la Eilat, pe malul Marii Rosii, pentru un simpozion consacrat viitorului regiunii. Prilej pentru premierul israelian Yitzhak Rabin de a lansa propunerea constituirii „intr-o prima etapa, a unei Piete Comune regionale”. Asasinarea, la putina vreme, a lui Y.Rabin a dus la inghetarea procesului in asteptarea unor vremuri mai bune, cand pacea se va instala, totusi, in Orientul Mijlociu.
In lumea araba exista deja o organizatie de cooperare ce ar putea deveni oricand embrionul unui proces integrationist – Liga Araba. Creata la 22 martie 1945, Liga promoveaza cooperarea economica, sociala, politica si militara si, de asemenea, mediaza disputele intre statele membre. Foarte important, Liga reprezinta in negocierile internationale statele membre: Algeria, Arabia Saudita, Bahrain, Commore, Djibouti, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Irak, Iordania, Kuweit, Liban, Libia, Mauritania, Maroc, Oman, Organizatia pentru Eliberarea Palestinei, Quatar, Somalia, Sudan, Siria, Tunisia si Yemen.
Evolutii asemanatoare pot avea loc si in alte parti ale Lumii. Pe continental african a fost creata, la 25 mai 1963, la Addis-Abeba (Etiopia), Organizatia pentru Unitate Africana (OUA) care grupa 53 de state membre de pe intreg continentul cu scopul declarat de promovare a pacii si securitatii in Africa, precum si in asigurarea dezvoltarii economice si sociale a tarilor membre. Din iulie 2002, Uniunea Africana este organizatia care succeda Organizatiei Unitatii Africane. Creata dupa modelul Uniunii Europene, scopurile sale sunt promovarea democratiei, drepturile omului si dezvoltarea pe continentul african, in special pentru marirea nivelului investitiilor straine prin intermediul programului Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (NEPAD). Obiectivele Uniunii Africane cuprind si crearea unei banci centrale de dezvoltare. Tot dupa model european, in martie 2004 a fost ales Parlamentul Panafrican, cu sediul la Midrand, in Africa de Sud. Deocamdata, are doar un rol consultativ, urmand ca in curand sa aiba si putere legislativa. Are 265 deputati, membri ai parlamentelor nationale ale celor 54 de state membre.
Va fi interesant de observat, de asemenea, ce se va intampla in America de Sud, acolo unde exista in prezent doua organizatii foarte importante: una de natura politica – Organizatia Statelor Americane, si cealalta, de natura economica, Asociatia Latino-Americana pentru Comert Liber, ambele capabile sa stea la originea unui viitor proces integrationist.
Sintetizand consideratiile de pana acum, trebuie spus ca nici una dintre transformarile evocate nu s-au materializat peste noapte, samanta actualei revolutii globale germinand incet, de-a lungul anilor. In acest timp, complexitatea, incertitudinea si rapiditatea schimbarilor au atins nivele fara precedent in istorie si au inceput sa lase in urma capacitatea sistemului mondial de guvernare. Dar, asa cum s-a putut vedea, cei care incearca sa impiedice schimbarile sunt intotdeauna dati la o parte de istorie. La inceputul anului 1989, probabil ca putini erau cei care prevedeau transformarile fundamentale ce au urmat. Dominatia sistemului bipolar asupra Lumii incepuse deja sa fie contestata, dar anii indelungati de razboi rece isi pusesera pecetea nu doar asupra relatiilor Est-Vest, ci a intregului ansamblu al relatiilor internationale. Prabusirea sistemului comunist si dezintegrarea URSS au zguduit nu doar continentul european, ci intreaga planeta. Europa si, odata cu ea, Lumea in ansamblul sau, au capatat o noua configuratie. S-au nascut atunci mari sperante, dar si multe pericole.
O Europa noua, dar cu mai multe viteze
Odata cu sfarsitul Razboiului Rece, consfintit in noiembrie 1990, la Reuniunea sefilor de state si de guverne ale C.S.C.E. de la Paris, sperantele fauririi unei ere de pace si cooperare, in care toate natiunile europene sa prospere, au inflorit cu o vigoare nemaicunoscuta. Transformarile revolutionare din 1989 au dat Europei sansa de a se reinventa dupa decenii de divizare militara si confruntare ideologica si economica.
Procesul s-a dovedit insa a fi mult mai dificil decat s-a crezut la inceput. Continentul european se gaseste si astazi in mijlocul marii prefaceri geopolitice a lumii contemporane, iar transformarile pe care le cunoaste afecteaza miezul relatiilor internationale, potentand intrebarile fundamentale despre rolul statelor si al natiunilor, despre reformele interne si stabilitatea regionala, despre sursele de conflict si rolul comunitatii internationale si al organismelor sale in prevenirea si rezolvarea disputelor.
Pentru Europa, mai ales, aceste intrebari raman esentiale. Inainte de 1989, impartirea ferma intre Est si Vest si apartenenta la blocurile militare respective ofereau o mare predictibilitate si chiar o stabilitate ridicata a relatiilor strategice. Aliantele presupun ierarhie, conducere si identitate. Ele se bazeaza pe consensul identificarii inamicului si a ceea ce trebuie facut impotriva lui. In plus, atata timp cat inamicul exista, coeziunea dintre aliati este pusa mai presus de orice diferente din interiorul aliantei. Membrii unei aliante cunosc ceea ce se asteapta de la ei si, la randul lor, accepta responsabilitatile ce le revin, fiind increzatori ca, impreuna cu ceilalti parteneri, sunt capabili sa-si asigure securitatea.
Sfarsitul Razboiului Rece a schimbat insa toate acestea. Dezintegrarea sistemului sovietic din Europa de Est, apoi chiar a U.R.S.S., reunificarea Germaniei si destramarea unor state federative – Cehoslovacia si Iugoslavia – au avut un impact dramatic asupra coordonatelor de securitate din Europa. Statele din Europa Centrala si de Est au devenit peste noapte noii actori independenti chemati sa urce pe scena lumii. Dar, pentru ca rolul lor sa nu ramana minor, a fost nevoie mai intai ca politicile lor externe sa fie scoase de sub semnul hazardului prin edificarea unui nou sistem de securitate care sa le inglobeze. Pentru ca o noua structura de securitate in Europa sa aiba sorti de izbanda trebuia mai intai ca diferentele nationale care au subzistat in timpul Tratatului de la Varsovia sa fie bine intelese si „tratate“ corespunzator.
Grupul de la Visegrad, un „cal troian“ in NATO si UE
Recunoasterea diferentelor nationale nu trebuia, la randu-i, sa ignore trasaturile comune pe care le au aceste tari. Oricat de profunde ar fi diferentele – si Grupul de la Visegrad s-a remarcat printr-o retorica aparte in afirmarea acestora; de altfel, ulterior, avea sa se si manifeste ca un veritabil „cal troian“ in mijlocul NATO si al Uniunii Europene –, statele central si est-europene aveau totusi experienta istorica comuna a oranduirii comuniste, adica a unor politici autoritare si a economiei centralizate. Ceea ce a putut fi distins cu usurinta in procesul tranzitiei acestor state care, toate, au avut de infruntat dupa caderea sistemului comunist acelasi tip de probleme. Dar, dincolo de dificultatile interne ale acestor tari, probabil ca mostenirea comuna s-a constatat cel mai limpede in eforturile lor de elaborare a unor noi politici de securitate, de intarire si modernizare a fortelor armate, ceea ce semnifica nevoia majora de siguranta si, mai ales, de institutionalizare a noii securitati. Fara indoiala ca procesul a necesitat o diplomatie precauta atat fata de interesele proprii, cat si fata de cele ale tarilor vecine.
Tarile din Europa Centrala si de Est au probleme de frontiera cu tarile vecine si minoritati etnice semnificative intre frontierele proprii
Europa Centrala si de Est este perceputa adesea, chiar si astazi, ca fiind minata de stari conflictuale, ceea ce desigur ca nu place foarte mult in capitalele din regiune. Dar este o realitate greu de contestat ca pacea sociala intretinuta artificial si, uneori, chiar brutal de fostele regimuri comuniste a ascuns multe fisuri si ca marea diversitate etnica, culturala sau religioasa pot potenta inca, oricand, instabilitatea zonei, mai ales daca exista vreun interes pentru aceasta. Secole de dominatie otomana sau habsburgica, pana mai ieri si sovietica, au incurcat granitele in aceasta parte a Lumii in asemenea masura, incat nicio tara din Europa Centrala si de Est nu poate afirma ca, din punct de vedere istoric, nu ar avea probleme de frontiera cu tarile vecine. Mai mult chiar, toate aceste state se confrunta cu dificila problema a existentei unor minoritati etnice semnificative intre frontierele proprii; dupa cum fiecare dintre aceste state isi are si propriile minoritati in tarile vecine. Or, dupa cum au demonstrat si evolutiile din fosta Iugoslavie, problemele etnice au un potential de dezvoltare, inclusiv exploziv, extrem de mare, amenintand sa devina o dificultate de prim ordin pentru arhitectura de securitate continentala.
In anii care au trecut dupa caderea comunismului, statele din Europa Centrala si de Est au incercat sa cladeasca o varietate de structuri de cooperare pentru rezolvarea atat a problemelor enumerate mai sus, cat si a celor esentiale privind dezvoltarea economica. O serie de forme de cooperare subregionala au aparut fulgurant, daca n-ar fi sa enumeram decat Grupul de la Visegrad (Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia), Initiativa Central Europeana (Austria, Bosnia-Hertegovina, Croatia, Cehia, Ungaria, Italia, Polonia, Slovacia, Slovenia si, Romania), Consiliul Statelor Baltice (Danemarca, Estonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Germania, Norvegia, Polonia, Rusia, Suedia) sau Organizatia de Cooperare Economica a Marii Negre (Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, Rusia, Romania, Ucraina, Turcia). Important este insa ca niciuna dintre acestea nu s-a putut transforma intr-o structura viabila de securitate, fie si la nivel subregional. Toate aceste organizatii au reprezentat doar structuri tranzitorii menite sa faciliteze identificarea intereselor zonale si sa favorizeze initiativele de cooperare. In general, trebuie aratat si ca rezultatele obtinute in aceste cooperari au fost modeste. E limpede deci ca, pentru toate statele central-europene, singurul obiectiv strategic dezirabil l-a reprezentat aderarea cat mai rapida la NATO si integrarea in Uniunea Europeana.
Ar putea parea paradoxal modul cum aceste state, abia scapate din stransoarea geopolitica a Moscovei si din constrangerile militare ale Tratatului de la Varsovia, beneficiind teoretic de posibilitatea unei libertati neingradite de miscare pe scena internationala, s-au grabit sa acceada intr-o noua alianta militara, NATO, cu virtutile, dar si cu servitutile ei, fara a mai vorbi despre cadrul extrem de ferm pe care il fixeaza membrilor Uniunii Europene documentul fundamental adoptat la Maastricht. O analiza atenta dezvaluie insa motive foarte solide pentru ca un asemenea demers din partea statelor central-est-europene sa nu fi avut alternativa.
NATO si UE s-au dovedit singurele organisme continentale viabile si functionale. Dintre toate structurile nascute pe vremea Razboiului Rece, acestea poarta cele mai multe si mai mari promisiuni cu privire la securitatea continentala si la prosperitatea economica. Pentru majoritatea statelor central-europene, tandemul NATO – UE a reprezentat si „o polita de garantie“ privind depasirea mai rapida a procesului de tranzitie, consolidarea institutiilor democratice si a economiei de piata. Aderarea la aceste doua structuri a contribuit decisiv la ancorarea noilor democratii intr-o comunitate de state ce impartasesc valori pe care ele insele aspirau sa le realizeze.
Aderarea la NATO si UE a fost perceputa ca singurul curs posibil pentru a contrabalansa influenta si puterea Rusiei. In Europa Centrala si de Est sentimentul amenintarii rusesti va ramane intotdeauna foarte puternic, ceea ce reprezinta un factor ce nu trebuie neglijat. Aderarea a fost un obiectiv si pentru ca statele central-europene stiau ca nu pot rezolva singure multitudinea de probleme interne si externe cu care se confruntau. Potentiala revigorare a animozitatilor istorice ce au tulburat de atatea ori regiunea a facut cu atat mai dorita aderarea la structurile euro-atlantice, care au demonstrat ca posibila reconcilierea franco-germana, vitala pentru stabilitatea intregului continent. In sfarsit, fara integrarea lor in NATO si UE, statele central-europene s-ar fi putut reintoarce la vechiul lor rol de zona-tampon intre Est si Vest, ceea ce ar fi determinat ca incertitudinile lor sa se eternizeze.
Trebuie recunoscut ca, in general, raspunsul occidental fata de aceste nevoi nu a fost intotdeauna pe masura asteptarilor. Chiar daca usile NATO si UE s-au deschis in fata tarilor „rasaritene“, integrarea deplina a acestora s-a facut cu intarziere si cu mare greutate, depinzand de indeplinirea multor conditii. In cazul Uniunii Europene, aceasta a impus atingerea unor criterii de performanta economica si de dezvoltare a democratiei, in vreme ce, in cazul NATO, dificultatea principala a constat in extinderea graduala a Aliantei fara ca Rusia sa se simta amenintata si, pe de alta parte, in mentinerea coerentei interne a organizatiei dupa primirea unor noi membri, cu atat de multe probleme. In cazul unor tari din Balcanii de Vest constatam ca aceste abordari se mentin pana astazi.
In pofida prabusirii „Cortinei de fier“, la inceputul mileniului III, Europa inca traverseaza o tranzitie pe care unii analisti o vad intinzandu-se pe o perioada inca nedeterminata. O criza conceptuala fara precedent, o acuta criza economica, o alta identitara, o surprinzatoare criza euro-atlantica si, in cele din urma, o si mai grava criza a increderii reciproce sunt doar cateva dintre sfidarile cu care suntem confruntati.
Din aceasta perspectiva, nu putini sunt cei care afirma ca Statele Unite ale Americii si Uniunea Europeana au responsabilitatea de a intelege implicatiile schimbarilor care au avut loc pe continent si de a realiza astfel cat de important este viitorul Europei Centrale si de Est pentru propriile lor interese. Occidentul nu are voie sa se concentreze numai asupra propriilor sale probleme, ignorand in acest timp nevoia de integrare deplina a statelor est-europene. O Europa divizata intre bogati si saraci, intre state stabile si state instabile reprezinta fara indoiala o optiune de securitate fara viabilitate. Si aici intra in scena, din nou, Marea America.
Statele Unite ale Americii, o putere europeana
La scurta vreme dupa prabusirea comunismului si a U.R.S.S., la inceputul verii anului 1995, Warren Christopher, pe atunci secretar de Stat al S.U.A., prezenta opiniei publice una dintre cele mai ambitioase initiative de politica externa americana: crearea unei zone comerciale si economice transatlantice libere, formata din tarile membre ale Asociatiei Nord-Americane pentru Comert Liber (NAFTA) si Uniunea Europeana. Materializarea acestui proiect viza aparitia unei noi comunitati multinationale, de dimensiuni nemaiintalnite in istoria umanitatii, peste 770 de milioane de oameni, si care ar controla mai mult de jumatate din avutia lumii.
Initiativa americana nu a surprins foarte mult inaltele medii politice si academice. Pe timpul mandatului sau, numai fostul presedinte Clinton, fara a mai pune la socoteala alte inalte oficialitati ale S.U.A., s-a aflat in Europa de mai multe ori si pentru mai mult timp decat in oricare alta parte a Lumii. Acelasi lucru se intamplase si in cazul predecesorului sau, George Bush, si se va intampla si in cazul urmatorilor succesori la presedintia S.U.A., George William Bush si Barack Obama. Dupa cum arata Richard Holbrooke, figura proeminenta a establishmentului american, pe atunci inca asistent pentru afaceri europene al secretarului de Stat, aceasta alocare a timpului si atentiei Washingtonului evidentiaza un fapt limpede, dar inca putin inteles in toata semnificatia sa: S.U.A. au devenit, sunt deja, o putere europeana intr-un sens care depaseste cu mult afirmarea traditionala a „angajamentului“ lor fata de Europa. Si in secolul XXI, Europa va avea in continuare nevoie de implicarea activa a Americii, care a fost o componenta obligatorie a echilibrului continental timp de mai bine de o jumatate de secol.
Pe de alta parte, este limpede ca o Europa instabila ameninta si interesele fundamentale de securitate nationala ale Statelor Unite. Ceea ce nu se recunoaste insa in mod deschis, nici la Washington, nici la Bruxelles, este ca, fara acest parteneriat euroatlantic, niciuna dintre parti nu ar mai face fata, in noul mileniu, sfidarii „continentului galben“.
Este deja un loc comun faptul ca mai ales pe taramul politicii, dorinta poate fi necesara, dar in niciun caz nu este si suficienta. Dupa 1989, intre S.U.A. si aliatii sai vest-europeni au aparut numeroase controverse. Grave au fost nu atat cele economice, cat mai ales cele de natura politica. Franta, datorita initiativelor lui François Mitterrand, dar si Germania, care a pus, inca din 1990, bazele unui parteneriat pe termen lung cu Moscova, par a avea cu totul alte planuri decat aliatii traditionali de peste Ocean. Acordul germano-rus convenit intre Helmut Kohl si Mihail Gorbaciov, in septembrie 1990, la Geneva, a fost dezvaluit opiniei publice, pentru prima data, de publicatia britanica Intelligence Digest, in 1993. In esenta, acordul imparte Europa Centrala si de Est in sfere de influenta ale celor doua puteri. Ulterior, Helmut Kohl si Boris Eltin au confirmat intelegerea germano-rusa din 1990, ale carei prevederi par a fi pastrate cu sfintenie pana in ziua de astazi.
Chiar si in cazul celorlalti vest-europeni, cooperarea economica si financiara cu S.U.A. este considerata dezirabila, in schimb prezenta americana nemijlocita, mai ales cea militara, nu mai este dorita la fel de mult ca pe vremea Razboiului Rece. Iata de ce, pentru Washington prioritatea cea mai mare este ca Statele Unite sa fie cele ce conduc eforturile de creare a unei noi arhitecturi de securitate care sa includa si, astfel, sa stabilizeze intreaga Europa: Occidentul, democratiile emergente din Europa Centrala si, cel mai problematic, Rusia si fostele republici sovietice.
Pentru Washington a fost limpede inca de la inceput ca orice proiect privind noua arhitectura a securitatii Europei trebuia sa se concentreze in primul rand asupra Europei Centrale, deoarece aceasta zona, in lipsa democratiei, stabilitatii si prosperitatii economice, ar fi putut ramane vulnerabila in fata acelorasi probleme care au generat in ultimul secol doua razboaie mondiale. Iar in ceea ce priveste Germania si Rusia, cele doua puteri care incadreaza Europa Centrala, istoria a demonstrat convingator ca insecuritatea acestei regiuni a fost unul dintre factorii determinanti ai comportamentului lor agresiv.
In conceptia americana, pilonul central al noii arhitecturi de securitate l-a reprezentat NATO. Iata de ce extinderea organizatiei a fost inteleasa ca o consecinta logica a disparitiei „Cortinei de fier“ si a nevoii de integrare europeana si euro-atlantica, pe baza respectarii acelorasi valori democratice. Dupa cum apreciaza majoritatea analistilor, chiar inainte de extinderea sa, NATO a jucat un rol important in crearea unui nou sentiment de securitate in intreaga Europa. Doua noi structuri – Consiliul de Cooperare Nord-Atlantica si Parteneriatul pentru Pace – au fost special create, la initiativa S.U.A., pentru a veni in intampinarea asteptarilor tarilor nemembre ale NATO. Daca 1994 a fost anul cand Alianta a decis ca isi va deschide portile pentru noile democratii din Europa Centrala, urmatorii ani au reprezentat o succesiune aproape neintrerupta de activitati comune, de parteneriat intre Alianta si tarile central si est-europene. Relativ rapid, la Madrid, in 1997, si la Praga, in 2003, NATO a rezolvat ecuatia extinderii, invitand in randurile sale Polonia, Ungaria si Cehia, in primul val, apoi Romania, Bulgaria, Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia si Slovacia. Au urmat Croatia, Albania si Muntenegru si se pregateste Macedonia de Nord. Statele Unite ale Americii – al caror obiectiv declarat este de a ramane liderul Aliantei Nord-Atlantice – au fost principalul promotor al acestui proces. Motivele sunt lesne descifrabile: pastrarea leadershipului este vitala pentru perpetuarea prezentei americane in Europa si pentru materializarea proiectului sau de integrare euroatlantica pe multiple planuri.
Este incontestabil ca astazi Statele Unite ale Americii raman puternic implicate nu doar in prezentul european, ci si in plamadirea viitorului „batranului continent“. Dupa cum o dovedesc toate scenariile geostrategice, prezenta americana in Europa este foarte importanta in primul rand pentru viitorul S.U.A. Aflate de mai multe decenii intr-un declin economic relativ, Statele Unite se gasesc in postura celui mai mare debitor al lumii. Si acesta este cu precadere rezultatul unei evolutii interne, independente de conjunctura confruntarii mondiale cu marile centre integrationiste sau de iminentele crize energetice majore. Iata deci ca parteneriatul cu Europa este vital pentru supravietuirea Americii ca mare putere in mileniul III si, pentru ca acest lucru sa fie cat mai sigur, este nevoie mai mult decat oricand ca americanii sa continue sa fie prezenti in Europa.
Europa Centrala nu poate supravietui in menghina ruso-germana fara America
Pe de alta parte, si Europa in ansamblul sau, dar mai ales Europa Centrala si de Est au nevoie de prezenta si implicarea S.U.A. Europa are nevoie de America, pentru ca fara ea nu poate opune nicio contrapondere Rusiei si sferei de putere ce se recladeste in jurul acesteia si, de asemenea, pentru ca, la randu-i, nu va putea face fata singura „sfidarii galbene“. Apoi, Europa Centrala, nu intamplator numita la Washington si „Noua Europa“, are nevoie de o America aflata foarte aproape, pentru a supravietui in menghina ruso-germana si a evita transformarea zonei, din nou, intr-un spatiu tampon, unde s-ar intersecta, foarte probabil conflictual, interesele celor mari. Poate ca nu intamplator, Statele Unite sunt principalul „sponsor“ al Initiativei celor Trei Mari, cel mai recent si spectaculos proiect geopolitic european. Lansata de presedintii Poloniei si Croatiei, Andrezj Duda si Kolinda Grabar-Kitarović, in 2015, Initiativa celor Trei Mari include in prezent 12 state membre ale Uniunii Europene, cuprinse intre Marea Baltica, Marea Adriatica si Marea Neagra: Polonia, Romania, Bulgaria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Lituania, Estonia, Letonia, Slovenia, Croatia si Austria. Este semnificativ, de altfel, ca, cu o singura exceptie, Austria (mai degraba un observator ruso-german), toate statele au fost membre ale sistemului socialist ori chiar au facut parte din fosta Uniune Sovietica. Si toate resimt din plin pericolul menghinei ruso-germane si, in consecinta, nevoia sprijinului american.
Competitia pentru viitor
Pentru a reliefa convingator necesitatea absoluta a cooperarii transatlantice este nevoie, poate, sa intelegem mai exact ce presupune cu adevarat cursa politica, economica si stiintifica declansata astazi pentru dominarea viitorului. Cercetatorii care s-au incumetat sa scruteze viitorul anticipeaza ca acesta va fi dominat de concurenta dintre marile procese integrationiste. Or, atat in America de Nord, cat si in Europa, problemele pe care le ridica integrarea sunt dintre cele mai complexe si dificile.
Care va fi impactul acestor formidabile puteri asupra viitorului? In ce masura actuala distributie a puterii mondiale va mai avea relevanta asupra echilibrului global contestat atat de China cat si de Rusia? Si, mai ales, care ar mai putea fi rolul Americii si al Europei atunci cand colosul asiatic „se va ridica in picioare“? Acestea sunt intrebarile care preocupa in cel mai inalt grad strategii aplecati asupra destinelor Lumii. In orice caz, pentru europeni si americani deopotriva, este limpede ca nici Europa, nici America nu pot face fata singure acestei sfidari. Iata de ce controversele declansate in era Trump trebuie rapid depasite si reconsolidarea parteneriatului euro-atlantic accelerata. Acest parteneriat este vital pentru destinul democratic al lumii cu toate ca, nu de putine ori, trebuie infrante prejudecati puternice si obstacole surprinzatoare.
Pot ramane S.U.A. o putere globala, cu costuri minime?
Politica promovata de Donald Trump a adus din nou pe scena tendinta recurenta a americanilor catre izolationism, ceea ce, desigur, preocupa cancelariile din Lumea intreaga, dar in primul rand ii ingrijoreaza pe americani insisi. Si asta deoarece americanii raman foarte constienti de rolul major pe care il joaca in lume tara lor, dar, pe de alta parte, stiu ca statutul de putere globala implica sacrificii si asumarea unor riscuri adesea neplacute. In ce masura deci acest statut poate fi conservat cu pretul unor costuri minime – iata ultima ecuatie de manifestare a pragmatismului binecunoscut al americanilor si pe care bate moneda si Casa Alba. Privind insa riscurile dintr-o perspectiva istorica, reiese ca, pana la urma, tentatia catre izolationism a americanilor ramane mai degraba doar o retorica redescoperita periodic, cu precadere in campaniile electorale. Pentru ca, daca analizam politica S.U.A. in lume, precum si interventiile lor militare din perioada postbelica, vom vedea ca americanii au facut, intr-adevar, sacrificii, dar ele n-au fost niciodata lipsite de pragmatism. Unul dintre cele mai convingatoare exemple il constituie razboaiele din Golf, supranumite de futurologul american Alvin Toffler „razboaiele celui de-al treilea val impotriva celui de-al doilea val“, cand S.U.A. au „eliberat“ cele mai mari rezerve de petrol aflate in exploatare pe glob. De altfel, asa cum subliniaza analistii Pentagonului, „securitatea si prosperitatea Americii sunt legate in mod indisolubil de prezenta sa in Lume, in particular in Europa“.
In aceste conditii, parteneriatul euro-atlantic este o ecuatie care suscita numeroase preocupari pe ambele maluri ale Oceanului. In timpul unei conferinte care a avut loc la Londra, fostul secretar de Stat american Henry Kissinger a sprijinit o data in plus proiectul potrivit caruia „largirea relatiilor de cooperare in cadrul NATO ar trebui sa urmeze calea transformarii aliantei militare intr-o alianta economica“. „Eu vad in perspectiva – spunea Henry Kissinger – crearea, pe baza NATO, a unei zone nord-atlantice de comert liber“. Aceasta viziune s-a aflat pe marginea esecului dupa ce lideri din Germania si Franta s-au exprimat pentru oprirea negocierilor intre Comisia Europeana si Guvernul american pentru Parteneriatul Transatlantic pentru Comert si Investitii (TTIP). Oricum, in ciuda tuturor divergentelor, faptul ca negocierile continua si se fac eforturi sustinute pentru reapropierea euro-americana dupa ce Joe Biden a preluat presedintia americna, in ianuarie 2021, constituie un argument greu de contestat al faptului ca lumea a intrat intr-o noua etapa de dezvoltare, in care nu atat puterea militara a unui stat sau a unei coalitii de state, cat mai ales potentialul economico-financiar va fi cel care va determina rolul politic al unei tari sau al unui grup de state, geopoliticul cedand tot mai mult locul geo-economicului.
„With friend like these”… Henry Kissinger insista pentru relatii speciale ale S.U.A. nu cu Germania, ci cu UE
Evocarea, astazi, a unei vechi zicale americane („cu asemenea prieteni nu mai ai nevoie de dusmani“), atunci cand vine vorba despre actualele relatii de pe cele doua maluri ale Atlanticului, devine aproape inevitabila. Dar sa ne intoarcem in istoria recenta. Putini sunt cei care se indoiesc ca Henry Kissinger, in pofida varstei sale inaintate, ramane unul dintre asa-numitii „policy makers“ (facatori de politici). Despre rolul acestor veritabile „eminente cenusii“ in adoptarea unor decizii cu impact global s-a vorbit foarte mult. Despre misiunea lor de a lansa periodic diverse „baloane de incercare“ si scenarii care, in cele din urma, se regasesc, corectate, in strategiile majore, de asemenea. Cu atat mai interesant este deci de remarcat ca Henry Kissinger sublinia la inceputul acestui deceniu, aparent din intamplare, ca este impotriva stabilirii unor relatii speciale intre S.U.A. si Germania, aratand ca parteneriatul viitor ar trebui cladit pe relatii speciale intre Washington si Uniunea Europeana, relatii in care Marea Britanie este chemata sa joace un rol din ce in ce mai important. A fost nevoie de o a doua interventie in Irak, in 2003, pentru ca intelesurile vorbelor lui Kissinger sa fie devoalate atunci cand Germania, pentru prima oara dupa 1945, a intors spatele Americii, preferand o coalitie „stranie“ cu Franta si Rusia.
Hans Dietrich Genscher, artizanul distrugerii statului iugoslav
De altfel, imediat dupa incheierea Razboiului Rece, aparent surprinzator, au aparut pozitii divergente intre Statele Unite si aliatii lor din Europa Occidentala. Primul teren de manifestare al acestora a fost ceea ce intre timp a devenit fosta Iugoslavie. In timp ce Washingtonul a aratat in mai multe randuri, in chip oficial si explicit, ca este in favoarea pastrarii integritatii federatiei iugoslave, oferind chiar Sloveniei si Croatiei mari „ajutoare“ financiare pentru a le determina sa nu ceara secesiunea, Europa Occidentala si, in special, Germania au actionat cu o extrem de eficienta determinare pentru destramarea Iugoslaviei. Cel care este considerat artizanul distrugerii statului iugoslav, Hans Dietrich Genscher, a fost, pana la urma, obligat sa-si dea demisia din functia de ministru de Externe al Germaniei, dar efectele „operei“ sale au ramas sa se manifeste pana astazi.
A fost apoi randul Frantei sa contrarieze Washingtonul prin pozitia favorabila Bagdadului, adoptata in timpul ambelor crize din Golf. Dupa primul razboi din Golf divergentele s-au inmultit, culminand cu conflictul diplomatic deschis ce a precedat a doua interventie americana in Irak si inlaturarea regimului Saddam Hussein, din 2003. O repozitionare „ciudata“ pe esichierul politico-strategic a gasit de aceeasi parte a baricadei Franta, Germania si Rusia, reconfirmand astfel nu doar perenitatea unor interese, ci si aranjamentele de culise facute dupa 1989 de marile puteri europene. Primavara araba, criza din Siria, penetrarea economica a Chinei in Europa, Brexitul au constituit tot atatea prilejuri de divergenta intre „Vechea Europa“ si Statele Unite. Se dovedeste astfel ca, in cele din urma, in pofida filosofiei oficiale, interesele nationale raman dominante atat in cadrul NATO, cat si al Uniunii Europene. Ceea ce determina cele doua institutii amintite sa ramana departe de a fi omogene si de a avea interese clar definite si unanim acceptate. Dimpotriva, ele par din ce in ce mai mult a fi devenit mai degraba terenul de confruntare intre vechii aliati in lupta lor pentru noi sfere de influenta. Chiar si alianta bazata pe asa-zisa impacare istorica franco-germana apare tot mai mult a fi minata de interese ireconciliabile. Aderarea „in mai multe viteze“ la UE si NATO a fost o politica ce a raspuns doar intereselor Germaniei. Care, dupa aderarea Austriei, Finlandei si Suediei la Uniunea Europeana, devenise tara cu cea mai mare pondere in organizatie. Apoi, integrarea in NATO, in primul val, a Ungariei, Poloniei, Cehiei a deplasat accentul – si in cadrul Aliantei – tot spre Germania, creandu-se pentru un timp o puternica asimetrie intre flancul nordic, controlat de Germania, si cel sudic, dominat de Franta si Italia. Chiar si dupa aderarea la NATO a Romaniei si Bulgariei, problema a ramas complicata deoarece, in acest flanc sudic, umbra Rusiei a fost si inca este o constanta a istoriei contemporane.
Geometria variabila a politicii Rusiei in Europa
Dorinta Rusiei de a neutraliza zonele din vecinatatea sa nu a fost niciodata un secret. Inca din 1994, Leonid Ivanov, pe atunci secretar al Consiliului Ministrilor din C.S.I., arata ca „dupa destramarea U.R.S.S. si a Tratatului de la Varsovia, o serie de tari din Europa de Est au ramas in afara sferelor de influenta ale marilor puteri. Uriasul spatiu strategico-militar al perioadei post-sovietice a ramas al nimanui si devine obiect al unei noi impartiri“. Aceasta situatie a provocat o ecuatie dificil de rezolvat pentru America, pozitia sa in Europa de Vest devenind tot mai putin dezirabila si incepand sa fie tot mai contestata, chiar si in interiorul Aliantei, de catre o Germanie care, dupa retragerea trupelor ruse din inima continentului, ar vrea sa se „elibereze“ si de bazele americane aflate inca pe teritoriul sau. Scop in care Germania a sacrificat constant, vreme de peste un deceniu, flancul sudic al continentului, integrand in schimb, cat mai repede, tarile din imediata sa vecinatate. Ceea ce pentru S.U.A., obligate sa gandeasca in termeni globali, reprezinta un nonsens, caci integrarea doar pe coordonatele Vest – Est este inutila si chiar primejdioasa fara o integrare si pe axa Nord – Sud. Mai ales ca miza este una uriasa: un spatiu geopolitic cuprins intre Marea Baltica – Marea Adriatica – Marea Neagra (18 state insumand o suprafata de peste 2.000.000 km2 si peste 200 de milioane de locuitori), caruia i se adauga Transcaucazia si Asia Centrala (locul uriaselor rezerve de gaze si hidrocarburi care ar putea relansa economia occidentala), asupra carora isi indreapta atentia si alte puteri regionale, in special Turcia, Rusia, Iranul si chiar China.
In chip firesc, s-a nascut o interogatie geostrategica: daca in inima Europei prezenta lor nu se mai justifica nici strategic, poate nici moral, dar, pe de alta parte, este nevoie in continuare de ei, unde anume sa fie prezenti, in Europa, americanii? Si, dupa cum lesne se poate deduce, raspunsul este unul singur: in Est, in acel spatiu pe care rusii regreta ca l-au parasit si pentru reocuparea caruia sunt gata oricand la orice eforturi. Si astfel a aparut Initiativa celor Trei Mari. Nu intamplator, acum aproximativ un deceniu, secretarul Apararii al S.U.A., Donald Rumsfeld, se adresa publicului occidental cu urmatoarea declaratie, raspunzand la o intrebare a unui jurnalist danez despre reactia unor state europene privind participarea la razboiul din Irak: „Voi va ganditi la Europa ca fiind Franta si Germania. Eu nu. Eu cred ca aceasta este Vechea Europa. Daca te uiti la NATO, in Europa, ca la un intreg, centrul de gravitatie se muta spre Est“.
Contele de Marenches, o figura legendara a serviciului francez de informatii externe, pe care l-a condus mai bine de un deceniu, marturisea ca exercitiul cel mai rodnic si pe care l-a practicat cu succes de-a lungul intregii sale cariere a constat in contemplarea hartilor. „Nici nu va puteti imagina cate idei se nasc atunci cand privesti o harta“, spunea el. Sa privim deci o harta a Europei Centrale si de Est. Imediat, o particularitate anume va iesi in evidenta: cu exceptia a doua state, intreaga zona este faramitata, parca inadins, intr-o multime de tari, toate asezate in rasparul oricaror necesitati geostrategice: nu au bariere naturale, nu au iesire la mare, sunt lipsite de resurse si asa mai departe. Cum spuneam, cu doua exceptii: Polonia si Romania. Tari relativ mari, daca avem in vedere configuratia zonei, bine populate, cu infrastructuri deja dezvoltate. In plus, ambele par „asezate cu mana“ pentru a deveni stalpii de sprijin ai continentului, ancore europene la frontierele sale catre Rasarit. In chip cu totul particular se detaseaza Romania, a carei pozitie poate reprezenta un fel de cheie de bolta pentru viitorul Europei si al parteneriatului euro-atlantic. Aici, in zona cuprinsa intre Carpati si Marea Neagra, se afla de fapt placa turnanta unde se intalnesc Europa cu Asia sau, cu alte cuvinte, zona de frontiera dintre cele doua forte care se vor infrunta pentru dominarea secolului XXI.
Criza ucraineana inceputa in 2013 si continuata cu ocuparea Crimeii de catre Rusia, in 2014, a devoalat cateva adevaruri importante despre Europa de astazi. Ucraina, care si-a dorit sa scape de trecutul sovietic, a facut o incercare, dejucata deocamdata de Federatia Rusa, de a se smulge din zona acesteia de influenta. Inaintea crizei, cancelariile din intreaga lume vedeau tandemul Franta – Germania ca fiind, de fapt, insasi Europa. In aceasta versiune, centrul de gravitatie al Europei era localizat in Vest, pe axa Berlin – Paris. Dupa interventia rusa in Ucraina a devenit limpede pentru toata lumea ca acesta s-a mutat spre Est, pe axa Berlin – Moscova.
In acelasi timp s-a afirmat o noua putere regionala, Polonia, care doreste sa aiba un cuvant de spus si se implica activ in situatia din Ucraina. Polonia a dezvoltat axe strategice cu Germania si Franta (Grupul de la Weimar, Initiativa Normandia), dar si cu S.U.A. Polonia are o axa de nord, care include Tarile Baltice, una cu tarile Europei Centrale (Cehia, Ungaria si Slovacia – Grupul de la Visegrad) si un parteneriat strategic cu Romania, celalalt pilon strategic din vechiul Intermarium. Reamintim aici si ca Varsovia se afla la baza Initiativei celor Trei Mari.
In opinia analistului militar Alexandru Grumaz, criza din Ucraina a dezvaluit ca, in Europa, s-a format o alta alianta/axa care a preluat initiativa, Rusia – Germania, si care decide cine este inauntru si cine afara, impunand conditiile. Ea exista de pe vremea cand s-a facut reunificarea Germaniei si are ramificatii in toate domeniile, de la cel economico-politic pana la spionaj (vezi scandalul Snowden si relatiile intre serviciile de informatii sovietice si cele germane, relansate in vremea lui Andropov). Sa ne amintim ca, incepand din 1989, oamenii lui Gorbaciov, indeosebi seful KGB, Vladimir Kriucikov, au trecut la scoaterea din conservare a unei retele – pana atunci pasiva – de opozanti ai liderilor de partid si de stat aflati la putere in tarile socialiste central si est-europene. O parte sunt inca pe pozitii, dar au venit noii lideri, manipulati de Moscova, iar istoria continua.
Rusia actioneaza, in primul rand, in fosta zona de influenta a Tratatului de la Varsovia, dar are si axe in UE. Una este Moscova – Budapesta – Belgrad si o alta Moscova – Atena – Sofia – Roma. Romania ramane astfel, dupa unii politicieni, pe o axa Bucuresti – Londra – Washington sau, dupa altii, pe o axa Bucuresti – Berlin – Washington. Indiferent unde ne vom situa in cele din urma, important este ca „asociatii“ Rusiei sa nu incercuiasca o Romanie lipsita de sprijin. Sa nu uitam ca mai exista o axa Budapesta – Berlin – Moscova si o veche si trainica prietenie intre Rusia si Grecia, fara a mai aminti despre dezvoltarile spectaculoase din relatiile turco-ruse. In sfarsit, poate ca invatand din lectiile istoriei, ar trebui sa ne aducem aminte despre diplomatul Grigore Gafencu, care spunea ca trebuie sa stam mereu alaturi de anglo-saxoni, pentru ca ei au castigat intotdeauna razboaiele.
In defintiv, care ar fi pericolele unei axe ruso-germane si care ar fi diferenta de viziune intre S.U.A. si Germania vis-a-vis de Rusia? In aceasta privinta exista o rara unanimitate a expertilor, care considera ca, in timp ce S.U.A. sunt interesate de reducerea la maximum a nefastei influente rusesti in orice regiune, Germania urmareste doar protejarea investitiilor germane in spatiul ex-sovietic de influenta si mentinerea unei relatii privilegiate de business cu Kremlinul. Cert este ca Germania a jucat un rol esential in cele doua acorduri de la Minsk privind solutionarea crizei din Ucraina, iar cancelarul Angela Merkel a depus toate eforturile necesare realizarii si implementarii acestora, chiar in conditiile unei navete extrem de complicate pe ruta Washington – München – Moscova – Berlin – Minsk.
Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ
Presa internationala, dar in primul rand cea americana, majoritar de stanga, au impus in ultimul mandat prezidential american, ca principala ingrijorare pe agenda globala, asa-numita „imprevizibilitate“ a lui Donald Trump. Interesant este ca un diplomat elvetian, Jean-Pierre Vettovaglia, fostul ambasador al „Tarii cantoanelor“ in Romania, demonteaza aceasta teorie, fiind de parere ca un presedinte al Statelor Unite, fie el si Donald Trump, nu este in masura sa-si impuna punctele de vedere in materie de politica externa nici anturajului sau, nici institutiilor militare si industriale, nici celor 17 agentii de informatii si, mai ales, nici impotriva a ceea ce se numeste „Statul profund“. Contrar temerilor unora, politica externa americana nu s-a schimbat prea mult, ea bazandu-se, de foarte mult timp, pe aceleasi principii: securitatea Israelului; continuarea „ingradirii“ Rusiei si impiedicarii fuziunii resurselor acesteia cu capitalul si tehnologia germane, ceea ce duce la intarirea prezentei NATO in Estul Europei si in Tarile Baltice; izolarea tot mai accentuata a Chinei, mai ales din punct de vedere comercial, dar nu numai; sustinerea regimurilor petroliere din Orientul Mijlociu (Arabia Saudita, E.A.U., Kuweit, Bahrain, chiar si Qatar, fara a mai aminti Irakul). In rest, cei doi piloni ai Americii raman controlul neproliferarii nucleare (dosarul nord-coreean si cel iranian) si controlul resurselor energetice, in principal de petrol si gaze, dar si nucleare.
Pe de alta parte, pe fondul politicii de reconcentrare a puterii americane, au crescut imprevizibilitatea si riscurile globale, pe scena internationala aparand noi aliante strategice si axe de putere, cum ar fi cele dintre Moscova si Beijing, dintre Moscova si Ankara, dintre Moscova si Teheran sau cea dintre Moscova si Berlin, dupa cum am aratat deja. Dar, probabil, reconfigurarile geopolitice cele mai importante vor fi provocate in continuare de cresterea puterii Chinei, atat din punct de vedere economic, cat si militar, si de continuarea ofensivei „hibride“ a Rusiei la adresa democratiei de tip occidental, a economiei libere de piata si a drepturilor omului, mergand pana la subminarea sau de-a dreptul incalcarea legilor internationale, cum s-a intamplat deja in cazul Ucrainei. China viseaza sa inlocuiasca America, deocamdata in Asia, iar Rusia viseaza sa redevina o putere globala, chiar si in contextul unei lumi tripolare, in care sa poata juca cand pe cartea chineza, cand pe cea americana, dupa cum i-ar fi interesele. In orice caz, modelul „de succes“ al regimului autoritar, personificat si de Vladimir Putin si de Xi Jinping, economia centralizata de piata si subordonarea drepturilor cetatenesti individuale celor colective castiga tot mai mult teren, ceea ce este cu adevarat ingrijorator pentru toata lumea.
Dar aceste evolutii nu sunt singurele care intuneca cerul viitorului nostru imediat. Lumea de astazi, in pofida progresului triumfal inregistrat in toate domeniile, ramane nedreapta si nesigura pentru fiinta umana. Iar asta inseamna ca semintele unor grave conflicte germineaza ascunse inca in adanc. Societatea de astazi este tot mai inegalitara, valoarea fortei de munca scade tot mai mult, oamenii sunt inlocuiti de softuri si roboti. Noua revolutie a civilizatiei umane, cea digitala si, poate, cuantica in curand, va aduce mari perturbari tehnologice si ecologice in viata noastra, va crea noi oportunitati terorismului de toate genurile si de toate provenientele si va duce la mari dislocari de populatii si la migratii masive. O societate in care oamenii nu vor mai fi scopul ultim al tuturor actiunilor si in care sacralitatea vietii poate deveni relativa va face insa, cu siguranta, irelevante toate mutatiile geopolitice care se afla astazi pe plansetele marilor planificatori.
Catre un nou model geopolitic – o propunere americana
In primavara lui 2019, George Friedman, fondatorul Stratfor Global Intelligence, publica un articol revolutionar pentru gandirea strategica a secolului XXI, propunand un nou model geopolitic de intelegere a modului in care functioneaza sistemul international. In opinia sa, un astfel de model nu trebuie neaparat sa fie global sau cartografiat in mod formal.Spre exemplu, este citat modelul lui Tucidide cu privire la modul in care, in Grecia Antica, s-a format o distinctie intre orasele de coasta, ca Atena si cele de uscat, ca Sparta, si felul in care acestea au interactionat intre ele.
Astfel, descoperirea ordinii subiacente in sistemul geopolitic confera ordine deciziilor politice luate de natiuni. Dar aceasta ordine nu este permanenta, ea se schimba odata cu celelate schimbari din lume. Or, cea mai radicala schimbare, din secolul XX si pana acum, a fost cresterea dramatica a importantei Americii de Nord, in general, si a Statelor Unite, in special. Fie si numai aceasta unica schimbare a facut ca cele trei modele anterioare – formulate de Halford Mackinder, Nicholas Spykman si Karl Haushofer – sa devina inadecvate intelegerii lumii de astazi. Iata de ce, George Friedman propune un al patrulea model cu o perspectiva mai actuala si, deci, mai utila asupra lumii.
Dar mai intai, trebuie explicate, foarte succinct, cele trei teorii clasice ale geopoliticii.
1. Geograful englez Mackinder a stabilit, inca din 1905, cel mai faimos model geopolitic prin care a incercat sa explice modul in care Eurasia (adica combinatia dintre Europa si Asia) a lucrat in istorie. El a facut referire la aceasta Eurasie ca la o insula mondiala, centru al sistemului global, si a etichetat acest centru ca Heartland (o inima a pamantului), care a fost, in esenta, Imperiul Rus. Heartland a fost inconjurat de o semiluna interioara sau marginala (ceea ce Spykman, mai tarziu, a numit ca fiind Rimland, marginea pamantului), care a inclus Peninsula Europeana, Orientul Mijlociu, India, parti din Asia de Sud-Est si Asia de est. Potrivit lui Mackinder, cine controleaza Heartland, adica Rusia, preia si controlul asupra Lumii.
Marile din jurul Insulei Mondiale au fost miza principala pentru care natiunile din Rimland au luptat de-a lungul istoriei si, astfel, au castigat sau au pierdut comtrolul peste Heartland. Acest model geopolitic a explicat obsesia Germaniei pentru Rusia, concurenta in Europa dintre puterile majore continentale si preocuparea britanica si franceza privind Orientul Mijlociu, India si Indochina. Dar modelul lui Mackinder lasa pe dinafara tocmai Statele Unite ale Americii, adica tocmai puterea care se nastea in Rimland cu o armata de un milion de oameni pentru a solutiona primul razboi mondial.
In timpul celui de-al doilea razboi mondial, geograful american Spykman a creat un model care l-a corectat pe cel al lui Mackinder, incluzand Statele Unite, prin proiectarea puterii acestora asupra Atlanticului si Pacificului, in cheia de descifrare a lumii, ceea ce a dus la diminuarea importantei strategice a Heartland-ului. In aceasta viziune, natiunile maritime din Rimland s-au confruntat reciproc, in timp ce Heartland-ul a ramas pasiv.
Astfel, Spikman a redus semnificativ importanta geopolitica a Uniunii Sovietice, lucru de inteles avand in vedere momentul istoric cand a fost elaborate acest model.
2. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, natiunile pamantului, din inelul interior, s-au fortat sa se extermine, in timp ce natiunile maritime, ale inelului exterior, incercau sa le contina. De fapt, in teoria sa, Spykman a acceptat modelul lui Mackinder, dar l-a modificat pentru a tine cont de dinamica in schimbare produsa de al doilea razboi mondial, proiectand SUA ca putere in insula mondiala, dar cu un rol inca marginal. Spykman continua, asadar, prin a afirma ca cine controleaza Eurasia va controla si Lumea. Dar, odata cu prabusirea Uniunii Sovietice, controlul Eurasiei a fost chiar mai greu de obtinut decat inainte si strategia SUA de ingradire a acesteia, controland Rimland, nu a mai absorbit interesele SUA.
3. A treia teorie a fost dezvoltata de geograful german Karl Haushofer. Modelul sau geopolitic a avut avantajul de a incerca sa creeze o viziune echilibrata a lumii si dezavantajul de a fi formulat de un teoretician si practicant nazist ca o justificare pentru expansionismul german.
Modelul Haushofer impartit lumea in patru blocuri distincte: zona SUA, care a fost, in esenta, emisfera vestica; zona germana, care includea Peninsula Europeana, Africa si parti din Orientul Mijlociu; zona rusa, care a intins din Europa de Est in Siberia, dar nu a ajuns la Pacific; si zona japoneza, care a inclus Asia de Est, arhipelagul asiatic si Australia. Interesant este ca India a fost inclusa in zona rusa, dar cu un statut care a ramas ambiguu.
A fost un model geopolitic pe care Haushofer credea ca-l va edifica in viitor, dar evident nu a facut-o niciodata. Germania nu a putut cucerii Europa, iar Japonia nu a putut controla Asia de est. Dar cea mai mare capcana pentru gandirea strategica germana a fost ipoteza ca Statele Unite vor ramane orientate spre sud si blocate de Atlantic si Pacific. De fapt, SUA au reusit sa domine Oceanul Atlantic si Pacific, nicio putere europeana nu a retinut o hegemonie sudica, Uniunea Sovietica s-a mutat adanc in Europa, spre vest, iar Asia s-a fragmentat.
4. Cu toate aceste modele depasite de timpurile in care traim, George Friedman propune o noua viziune geopolitica, mai putin ideologica si mai mult axata pe realismul politic si strategic. Provocarea lui este de a crea un model care sa includa energiile globale intr-un singur sistem. Interesant este ca portiunea din emisfera nordica, dintre Cercul Arctic si Tropicul Cancerului, incorporeaza puterile majore ale lumii si cele mai importante natiuni. Unele regiuni importante, inclusiv Australia, Brazilia, partea de Sud a Indiei si parti din Asia de Sud-Est, se afla in afara acestei zone, dar granitele teoretice trasate de Friedman au, bineinteles, o oarecare flexibilitate.
Viziunea geopolitica a lui Friedman arata modelul interactiunilor geopolitice dintre Est si Vest. Statele Unite interactioneaza cu China la vest si cu Europa la est. Rusia si Europa interactioneaza una cu celalalta. Prin urmare, se indeparteaza de modelul Insulei mondiale si permite centrului sistemului sa se schimbe pe masura ce echilibrul puterii se schimba. Cel mai important, acest al patrulea model geopolitic ridica Oceanul planetar la un nivel adecvat de importanta. Astfel, Pacificul de Nord si Atlanticul de Nord devin de o importanta critica, deoarece faciliteaza comertul est-vest si sunt arenele unor conflicte potentiale. In aceasta conceptie, SUA se situeaza in centrul modelului din cauza accesului si controlului oceanelor Atlantic si Pacific. De asemenea, conceptul lui Friedman este fidel modelelor de tranzactionare internationale dominante astazi in lume.
In incheiere, poate ca ar trebui spus si ca astfel de modele geopolitice sunt utile, dar nu critice pentru gandirea strategica. Si aceasta pentru ca ele nu afecteaza, totusi, in mod major strategiile nationale, deoarece liderii sunt deja constienti de forma sistemului global. Ceea ce nu inseamna ca ele nu faciliteaza intelegerea strategiilor nationale si a marginalizarii unor tari.
