Pentru cititorii romani, actuala politica a Chinei, care promoveaza o economie sustinuta de investitii masive si exporturi, este foarte asemanatoare celei promovate de Romania comunista in ultimii sai 10-15 ani de existenta, cu rezultatele cunoscute. Pentru China lui Xi, tranzitia la o economie de piata bazata pe cerere si oferta pare sa ramana doar o fata morgana, in ciuda teoriei „o tara-doua sisteme”. Economia Chinei este departe de a fi clona celei americane, care se bazeaza pe un consum de 18.000 miliarde de dolari. „Turbo-capitalismul” de care vorbea cunoscutul analist american George Friedman, la sfarsitul anilor ’90, este de fapt un comunism impanat cu elemente capitaliste restranse in granitele unor zone de dezvoltare speciala. Liderii chinezi nu sunt mari specialisti in administratie si nici manageri performanti. In realitate, sunt activisti creati la scoala partidului comunist, obisnuiti sa controleze orice activitate din tara. Desigur, succesul dezvoltarii Chinei pe parcursul a doar 30 de ani este remarcabil, dar nu trebuie uitat ca la baza acestui boom sta continua indatorare. Nu a statului, ce-i drept, ci a companiilor si a populatiei. Unii analisti aseamana functionarea mecanismelor economice chineze cu o structura de tip Ponzi care, dupa cum s-a demonstrat, nu are decat un singur final: falimentul.
In ultimele doua decenii, economia chineza a crescut de 56 de ori, China ajungand pe locul doi mondial. Pentru aceasta s-a sacrificat absolut tot, de unde si prefixul „turbo” asociat capitalismului de stat chinezesc. In realitate, nu s-a tinut cont de protectia mediului, de asigurari medicale, de poluare sau protectie sociala. S-au folosit toate mijloacele, de exemplu deprecierea abrupta a yuanului cu 60%, in 1994, prin care s-a provocat boomul exporturilor. Acest lucru a fost posibil pentru ca datoria totala nu depasea pe atunci 500 miliarde de dolari. Acum aceasta datorie trece de 28.000 de miliarde de dolari, motiv pentru care nu mai este posibila cresterea competitivitati prin deprecierea monedei nationale. Un alt exemplu este siderurgia chineza care a crescut de 11 ori pe parcursul ultimilor 20 de ani, de la 125 milioane de tone – ceea ce oricum era peste SUA sau Japonia la mijlocul anilor ’90 – la 1,1 miliarde de tone de otel lichid. Insa China nu are la ce sa foloseasca atat de mult otel, dupa cum nici nu poate exporta atat de mult incat sa acopere intreaga capacitate de productie, chiar si cu preturi de dumping, astfel incat, in mod firesc otelariile chineze sunt deja in criza inregistrand pierderi masive.
Intr-un fel, parca s-ar fi facut un salt in timp, inapoi pe vremea lui Mao, cand fiecare taran chinez era obligat sa-si transforme cuptorul din fundul curtii intr-un mic furnal „pentru a da tarii cat mai mult otel”. Cu o astfel de viziune economica este probabil ca China va trebui sa inchida mai mult de jumatate din capacitatile sale de productie, odata cu trecerea boomului din constructii si cu instituirea de catre restul lumii de noi bariere in calea exporturilor chinezesti. Este urmarea fireasca a investitiilor voluntariste, tipice elanurilor comuniste, dar facute pe o scara fara precedent. Caderea industriei metalurgice va avea efecte grave, mai ales in zonele monoindustriale, va creste somajul si va duce la dereglari in lantul de productie de fier si otel. De asemenea, lucrarile de infrastructura sunt supradimensionate pana la nivelul absurdului, de la imensele cuptoare de calcinare pentru productia cimentului, la producatorii de utilaje de constructii, la fabricile de agregate si vanzatorii de terenuri pentru investitii. S-au construit orase intregi in care nu locuieste nimeni, s-au construit drumuri ultramoderne pe care nu circula nimeni. Pe scurt, instrumentele de control ale economiei chineze nu mai dau rezultate si n-o pot stabiliza. De frica pierderii controlului si pentru a evita colapsul inevitabil, Partidul Comunist va recurge probabil la un control orwellian asupra populatiei si la politica de represiune pentru a preintampina revoltele populare. Economia chineza da tot mai multe semne de oboseala.
Ritmul de crestere se reduce, iar consumul scade. Tot mai multi analisti vorbesc despre o iminenta explozie a balonului umflat ani de-a randul de ritmul infernal de crestere a economiei din marele stat asiatic. „Se vad deja primele semne de recul ale pietei imobiliare si asta va afecta in curand sistemul bancar“, spune Kenneth Rogoff, profesor la Harvard si fost economist-sef al Fondului Monetar International. Pana si Xu Shaoshi, unul dintre membrii guvernului de la Beijing, se teme de o corectie severa pe piata imobiliara. Cunoscutul economist Nouriel Roubini este de parere ca fara o schimbare radicala a politicii economice, China ar putea avea mari probleme. „Cu siguranta, China are probleme cu investitiile. Chinezii au construit enorm. Numai ca acum au multe blocuri goale, aeroporturi pustii si autostrazi catre nicaieri. Toate aceste proiecte duc la investitii neperformante si la probleme pentru cei care au imprumutat bani pentru asa ceva. Ar putea fi vorba de banci sau de autoritati regionale“, spune Roubini.
Xi Jinping este acum intr-o cursa contra-cronometru. Succesul relansarii economice timpurii a Chinei dupa izolarea provocata de COVID-19 se estompeaza. Cu toate acestea, presedintele Xi continua sa promoveze o naratiune a exceptionalismului si superioritatii chineze. „Estul este in crestere si Occidentul este in scadere”, afirma Xi adesea in luarile oficiale de pozitie. Inalti responsabili si analisti chinezi au adoptat si amplificat mesajul Partidului, subliniind declinul relativ al Europei si Japoniei in economia globala si subliniind polarizarea rasiala si politica din Statele Unite. Cat despre America, Beijingul deja o vede proiectata intr-un statut minor de putere decazuta. In spatele acestei retorici triumfaliste se ascunde un adevar foarten incomod pentru Beijing: propria societate se fractureaza exponential. Discriminarea bazata pe gen si etnie este agresiva, intarita de retorica din ce in ce mai nationalista si plina de ura. Noua burghezie chineza, clasa creatoare, este inabusita de birocratia de partid si de stat, iar inegalitatea severa dintre rural si urban se adanceste si mai mult. Aceste decalaje impiedica participarea deplina a sectoarelor importante ale societatii la viata intelectuala si politica a Chinei cu potentialul de a seca vitalitatea economica a tarii. In timp ce Xi Jinping incearca sa consolideze consumul intern, succesul sau depinde de sprijinul intelectual si economic al celor pe care politicile sale ii priveaza de drepturi. Cum posibilitatea de a elimina aceste grave contradictii interne este foarte mica, proiectul lui Xi de „mare intinerire a Chinei” va ramane probabil doar un vis frumos.
In timp ce oficialii chinezi fac in ultimul timp dese trimiteri la dezbinarea rasiala din Statele Unite, ei sunt mult mai putin deschisi cu privire la polarizarea in crestere din propria lor tara, dincolo de liniile etnice si geografice. Astfel, Beijingul a incercat sa lichideze in mai multe dintre regiunile autonome – Xinjiang, Tibet si, intr-o masura mai mica, Mongolia Interioara – practicile religioase si culturale traditionale si le-au supus (la fel ca in Hong Kong) unor niveluri extraordinare de supraveghere politieneasca intr-un efort disperat de a mentine stabilitatea politica. In 2019, China a cheltuit 216 miliarde de dolari pentru securitatea publica interna, inclusiv securitatea statului, politie, supraveghere interna si militie civila armata – de peste trei ori mai mult decat a cheltuit guvernul cu un deceniu mai devreme si cu aproximativ 26 de milioane de dolari mai mult decat este bugetul pentru Armata Populara de Eliberare. In Xinjiang, un milion de musulmani uiguri sunt inchisi in lagare de munca si reeducare, asigurand de fapt o forta de munca gratuita. Uigurii din Xinjiang si alte grupuri musulmane turcice sufera de mult timp diferite forme de discriminare, cum ar fi interzicerea accesului in hoteluri sau a anumitor locuri de munca din afara regiunii.
„Politica inteleapta” a lui Xi a fost la fel de rea si cu femeile. O singura femeie se afla in esalonul superior al conducerii Partidului Comunist Chinez (care include cei 25 de membri ai Biroului Politic si ai Comitetului permanent al acestuia), iar femeile reprezinta doar 4,9% din urmatorii 204 cei mai puternici membri ai Comitetului Central. Chiar si in randul celor 90 de milioane de membri ai PCC, femeile reprezinta doar 27,9%. Raportul Global Gender Gap 2021 al Forumului Economic Mondial, care evalueaza disparitatea de gen intr-o serie de criterii economice, politice, educationale si de sanatate, plaseaza China pe locul 107 din 144 de tari – in scadere de pe locul 69 in 2013, primul an complet la putere al lui Xi. Participarea femeilor la forta de munca a scazut, de asemenea, brusc. Dupa cum arata un raport al Institutului Peterson pentru Economie Internationala, diferenta de gen a Chinei in ceea ce priveste participarea fortei de munca a crescut de la 9,4 la suta in 1990 la 14,1 la suta in 2020, iar femeile chineze castiga cu aproximativ 20 la suta mai putin decat colegii lor de sex masculin. Mai mult de 80 la suta din absolventii de colegiu de sex feminin au semnalat ca se confrunta cu discriminarea de gen in cautarile de locuri de munca; locuri de munca nu rareori publicate doar pentru barbati sau care conditioneaza ca femeile sa fie casatorite si sa fi nascut deja copii, astfel incat serviciul lor nu sa nu fie intrerupt de sarcina. Comentariile feministe fata de aceste discriminari sunt adesea intampinate cu atacuri nationaliste vitriolice.
Televiziunea chineza le-a acuzat pe feministe ca „se infiltreaza in tara si provoaca conflicte intre popor si guvern… promovand astfel o agenda anti-chineza.” In aprilie, platforma de socializare Douban a inchis conturile a zece grupuri feministe – dintre care unele au sustinut ca nu se casatoresc, nu au copii sau nu au relatii cu barbati – motivand ca aceste idei sunt extremiste. Cea mai mare platforma de mesagerie din China, Weibo, a inchis, de asemenea, conturile feministelor, argumentand ca acestea publicau „informatii ilegale si daunatoare”, iar Wang Gaofei, CEO-ul Weibo, a sustinut ca feministele „incita la ura si discriminare de gen”. Intr-adevar, femeile care spun ca nu doresc sa se casatoreasca sau sa aiba copii sunt privite ca actionand impotriva intereselor statului chinez, care promoveaza cu aviditate reproducerea in fata scaderii dramatice a natalitatii.
Determinarea lui Xi de a se asigura ca toate ideile servesc intereselor PCC limiteaza capacitatea celor mai creativi oameni ai tarii, inclusiv a savantilor si antreprenorilor sai, de a urmari idei si produse care se extind dincolo de dogmele inguste ale PCC. Xi a cerut universitatilor sa fie „bastioane ale conducerii Partidului”, iar Ministerul Educatiei a precizat ca „performantele ideologice si politice” sunt cele mai importante elemente ale evaluarii facultatilor. PCC chiar a incurajat studentii sa-si denunte profesorii pentru discursuri care contesta ortodoxia de partid; numerosi academicieni au fost criticati sau concediati pentru publicarea unor „discursuri incorecte” pe teme legate de Hong Kong, Japonia si COVID-19. Prin sugrumarea pluralitatii opiniilor, Beijingul isi limiteaza capacitatea de a lua decizii in cunostinta de cauza. Alarmat, fostul membru al Comitetului Central al PCC Zhao Shilin a criticat elocvent, in doua scrisori catre Xi scrise la apogeul pandemiei de coronavirus in martie 2020, practica raportarii doar a vestilor bune, avertizand cu privire la distrugerea „initiativei, flexibilitatii, concentrarii si responsabilitatii” individuale in societatea chineza, pentru ca totul se centreaza pe puterea din partea de sus.
Acelasi proces de purificare politica este in curs de desfasurare in sectorul tehnologic al Chinei. Xi a vituperat cu privire la continutul jocurilor video, a criticat companiile de tehnologie pentru cenzurarea inadecvata a materialelor ilicite de pe platformele lor si a incercat sa se asigure ca liderii tehnologici chinezi nu devin surse independente de influenta politica. Cativa dintre cei mai cunoscuti lideri ai industriei tehnologice din China au criticat in mod deschis interventia guvernului si au fost intampinati cu raspunsuri draconice, cazul lui Jack Ma nefiind deloc singular. Unul cate unul, cei mai importanti antreprenori de tehnologie din tara – Ma, Zhang Yiming de la ByteDance, Huang Zheng de la Pinduoduo, Tencent’s Pony Ma – fie s-au retras de la conducerea companiilor pe care le-au fondat, fie s-au indepartat de scena publica.
Dar marsul triumfalist al lui Xi continua, indiferent de realitati. In februarie, el si-a declarat victoria in eliminarea saraciei absolute (definita prin cei care traiesc cu 28 USD pe luna sau mai putin). Cu toate acestea, nu cu mult timp inainte, premierul Li Keqiang soca opinia publica dezvaluind ca China avea mai mult de 600 de milioane de oameni – 40 la suta din populatie – traind cu 140 de dolari pe luna sau mai putin. Oricare ar fi afirmatiile lui Xi, adevarul este ca exista cel putin doua Chine. Astfel, varful de 1% din China are o pondere mai mare a bogatiei decat ultimii 50%, iar un raport al Bancii centrale chineze din 2019 a aratat ca, dintre cele 30.000 de familii urbane chestionate, 20% detineau 63% din activele totale, in timp ce restul de 20% detineau doar 2,6%. In China, primele 20 % castiga de 10,2 ori mai mult decat cele mai sarace 20 %.
Ca urmare, coeficientul Gini al Chinei (o masura a inegalitatii care variaza de la zero la unu) a ajuns la 0,47, printre cele mai ridicate din lume si mult peste nivelul pe care oficialii chinezi insisi l-au sustinut ca ar fi destabilizator. Analiza Fondului Monetar International sugereaza ca o astfel de inegalitate provine din disparitatile educationale si din mentinerea limitelor privind libertatea de circulatie (precum si din schimbarile tehnologice care au crescut salariile lucratorilor mai calificati). In plus, Beijingului a esuat de a pune in aplicare oportunitatile educationale – atat in ceea ce priveste accesul, cat si calitatea – necesare pentru ca multi cetateni din China rurala sa poata participa eficient la revolutia tehnologica a tarii. Implicatiile pe termen lung sunt semnificative: nivelurile ridicate ale inegalitatii veniturilor pot limita cresterea economica si durabilitatea, pot slabi investitiile in sanatate si educatie si pot incetini reforma economica. Costurile unei astfel de privari de drepturi politice si economice a sectoarelor importante ale societatii chineze vor fi profunde pe termen lung.
Refuzand sa abordeze provocarile cu care se confrunta femeile si negandu-le capacitatea de a-si alege propria cale, Beijingul risca un viitor cu un PIB mai mic, rate mai scazute ale natalitatii si un conflict societal mai mare. Inegalitatea persistenta a veniturilor limiteaza capacitatea oficialilor chinezi de a stimula un consum intern sanatos si o crestere economica. Cererea de loialitate ideologica risca sa conduca la un exod prelungit al creierelor. In Hong Kong, o adevarata locomotiva economica si stiintifica, un sondaj in randul tinerilor a aratat ca 57,5 la suta vor sa emigreze daca este posibil, iar un sondaj in randul adultilor adulti a constatat ca 42,3 la suta ar emigra imediat, daca ar putea.
Situatia interna polarizanta a Beijingului are, de asemenea, implicatii asupra relatiilor sale cu alte tari. Tratamentul regresiv al femeilor slabeste „soft-power”-ul Beijingului si submineaza orice „model chinezesc” pe care altii ar fi inclinati sa il urmeze. Abuzurile impotriva drepturilor omului din Xinjiang au determinat multinationalele sa caute surse alternative in lantul de aprovizionare, iar represiunea politica din Hong Kong a incurajat firmele straine sa isi mute operatiunile in alte locatii asiatice, ar fi Singapore. Canada, Uniunea Europeana, Regatul Unit si Statele Unite au impus sanctiuni impotriva persoanelor considerate direct responsabile pentru astfel de politici si impotriva intreprinderilor care se bazeaza pe munca fortata in Xinjiang; UE a stabilit, de asemenea, ca nu va lua in considerare adoptarea Acordului cuprinzator privind investitiile cu Beijingul decat daca oficialii chinezi ridica contra-sanctiunile. Si orice speranta pe care Xi ar fi avut-o de a relua triumful Chinei la Jocurile Olimpice din 2008 la Jocurile Olimpice de iarna din 2022 pare sa devina incert in fata unui un consens tot mai mare intre multe tari pentru a boicota cel putin partial jocurile. Daca Xi nu are un curs corect, visele sale privind China imperiala se vor transforma in cosmaruri.
O vecinatate ostila si tot mai instabila
Intr-un recent interviu acordat presei franceze, seful catedrei de istorie intelectuala a Chinei moderne si contemporane la Scoala de Inalte Studii in Stiinte Sociale din Franta, profesorul Sebastian Veg, arata ca guvernul chinez este de multa vreme intr-o logica iredentista fata de un ansamblu de teritorii: Marea Chinei de Sud, Taiwan, frontiera himalayana… Acesteia i s-a adaugat dorinta de a controla mai strans „pietele” aflate deja sub suveranitate chineza, in special regiunea uigura, dar si Hong Kong, impunand un regim de „securitate nationala” in care orice consideratie (juridica, economica) trece pe planul doi. Noutatea este ruptura fara echivoc de dreptul international, in cazul de fata declaratia sino-britanica din 1984 privind Hong Kong-ul.
In ultimii ani insa Beijingul isi indreapta din ce in ce mai mult atentia asupra Taiwanului, asa cum demonstreaza hartuirea diplomatica (prin incitarea micilor aliati ai Taiwanului de a recunoaste Beijingul), campaniile digitale de dezinformare si presiunea militara, cu survoluri tot mai frecvente in vecinatatea insulei si incalcarea granitelor maritime. Intr-o oarecare masura, persita si astazi ambiguitatea cu privire la semnificatia Chinei si care „China” a rezultat din divizarea Republicii in „doua Chine” la sfarsitul Razboiului Civil din 1955. Dupa cum se stie, luptele dintre comunisti si nationalisti s-au atenuat doar dupa 1949 si nu a avut loc niciodata semnarea unui tratat de pace sau a unui armistitiu, drept pentru care Republica Populara Chineza ameninta in continuare cu un atac asupra Republicii Chineze/Taiwan (Republic of China – ROC) atunci cand considera necesar. Termenul „China” a definit istoric diferitele regimuri si dinastii imperiale care au controlat teritoriile din Asia continentala inainte de 1911, cand sistemul imperial a fost rasturnat si Republica Chineza (ROC) a fost infiintata ca prima republica din Asia.
In 1927, razboiul civil chinez a inceput intre Kuomintang (KMT, partidul nationalist, fondator al ROC) si Partidul Comunist Chinez, o forta inca rebela la acea vreme. Dupa o intrerupere datorata celui de-al doilea razboi mondial, cand adesea au luptat impreuna impotriva ocupantului japonez, ostilitatile intre nationalistii capitalisti si comunistii chinezi s-au reluat iar acestia din urma au castigat, in 1949, controlul asupra majoritatii Chinei continentale (Mainland) si au proclamat „Republica Populara Chineza” (RPC) pe acest teritoriu. De atunci, au existat doua China, desi RPC nu era recunoscuta la nivel international la momentul respectiv. Guvernul Republicii Chineze a primit Taiwanul in 1945 de la Japonia, apoi, in 194,9 s-a refugiat din fata trupelor comuniste in Taiwan cu scopul de a recuceri China continentala mai tarziu. Atat ROC, cat si RPC sustin in continuare in mod oficial (constitutional) China continentala si zona Taiwanului ca parte a teritoriilor lor respective. In realitate, RPC cuprinde numai China continentala si nu are niciun control asupra Taiwanului, dar revendica acest lucru ca parte a teritoriului sau in temeiul principiului „o singura China”.
ROC, care conduce doar zona Taiwanului (compusa din Taiwan si insulele minore din apropiere), a devenit cunoscuta sub numele de „Taiwan” dupa cea mai mare insula a sa. Acesta a oprit revendicarea activa a Chinei continentale ca parte a teritoriului sau dupa reforma constitutionala din 1991. Cu toate acestea, la alegerea lui Ma Ying-jeou ca presedinte al Taiwanului (2008-2016), acesta a afirmat din nou ca China continentala face parte din teritoriul Republicii China in conformitate cu constitutia sa, iar in 2013 a declarat ca relatiile dintre RPC si ROC nu sunt intre tari, ci intre „regiuni ale aceleiasi tari”. In 1971, Republica Populara Chineza a castigat la Organizatia Natiunilor Unite folosirea exclusiva a numelui „China” si a determinat excluderea ROC din forul mondial. De atunci, termenul „Taiwan, China” este o denumire utilizata oficial in organizatii internationale, inclusiv la organizatia Natiunilor Unite si organele sale asociate.
Din punct de vedere al dreptului international, statutul politic al Taiwanului este o problema complexa, controversata si in prezent nerezolvata, in mare parte din cauza cedarii Taiwanului de Japonia, in 1945, catre fortele Kuomintagului si a Tratatului de pace al Aliatilor cu Japonia (Tratatul de la San Francisco) din 1951, la negocierea si semnarea caruia nici ROC, nici RPC nu au fost invitate sa participe, lasand suveranitatea Taiwanului nedefinita din punct de vedere juridic in dreptul international si astfel in perpetuu litigiu. Astazi, raportul de forte inclina in favoarea Republicii Populare si numai sustinerea ferma a Taiwanului de catre Statele Unite impiedica o cucerire militara a insulei de catre Armata Populara de Eliberare a Chinei comuniste.
De altfel, tensiunile Chinei cu vecinii sai s-au inmultit si agravat in ultimii ani: cu Vietnam pentru insulele Spratley, cu India pentru frontiera tibetana, cu Japonia si Filipine pentru apele teritoriale. Presedintele Xi Jinping a produs o ruptura dramatica fata de principiile care au ghidat politica, economia si relatiile externe ale Beijingului in ultimele decenii. Si asta pentru ca Xi este convins ca asemenea schimbari sunt necesare pentru a transforma China intr-o superputere capabila sa dicteze pe scena politicii globale. Pentru realizarea acestui obiectiv, Beijingul coalizeaza cu Rusia, Iranul si alte state revizioniste fata de ordinea internationala. Mai mult, Xi a intrat in coliziune directa, angajand o confruntare de sistem, cu intregul Occident democratic si in special cu Statele Unite, in pofida unei intregi experiente si intelepciuni politice chineze. E genul de conflict de suma nula, care nu foloseste nimanui si ale carui consecinte ar putea modela lumea pentru urmatorii zeci de ani, daca statele democratice nu vor reusi sa readuca China intr-o comunitate bazata pe reguli si pe dreptul international, intr-un joc de tipul win-win.
Iesirea din „capcana Xi”: schimbarea
Potrivit unor analisti, schimbarea de regim in China este posibila, ba este chiar dorita atat de elitele interne cat si de catre paturi mari ale populatiei cu venituri medii si mari, fiind evocata chiar si la nivel international. Necesitatea nu trebuie sa surprinda. Asa cum aratam, partidul Comunist Chinez nu este un monolit, iar „mandarinii” politici, militari, economici si academici au propriile zone de autonomie si autoritate. Xi a reusit pana acum sa navigheze fara daune printre diferitele feude interne datorita succesului economic supraevaluat si a discursului sau public ultra-nationalist. Dar indepartarea sa de linia strategica a lui Deng Xiaoping a creat mari probleme interne si internationale, a nemultumit multa lume si a creat contextul in care schimbarea la varf sa fie evaluata in multe cabinete, luandu-se in considerare scenarii care merg de la schimbarea lui Xi si a grupului sau pana la o schimbare radicala de regim. Personal, nu cred ca aceasta din urma este posibila in China actuala, dar o sacrificare de catre suprastructura comunista a lui Xi si o revenire la linia lui Deng par sa fie mai aproape de realitate.
In fond, Beijingul profund are de facut o alegere cruciala: continua cu Xi si politica sa de blocare a tranzitiei spre capitalism si democratie, de revizionism international si intrand in confruntare cu Lumea, sau, dimpotriva, revine in randul prosperei comunitati globale cu sansa de a-si administra mai intelept si problemele si resursele. Indiferent de alegerea facuta, va exista un pret, ramane de cantarit care este cel mai profitabil de platit.
