In 1981, cand pe plansetele marii politici proiectul globalizarii lumii era in pregatire, conducatorul luminat al Chinei Deng Xiaoping se intalnea, la Beijing, cu o delegatie selecta de politicieni si mari investitori condusa de Henry Kissinger, artizanul destinderii chino-americane si figura emblematica a politicii internationale. Miza intalnirii, discrete dar nu secrete, viza viitorul Chinei: activa, in minunata lume noua care urma sa se nasca, sau in milenara adormire, in afara acesteia?! Deng, un formidabil jucator de bridge, a plusat fara ezitare integrarea si, astfel, a intrat in istorie ca „arhitectul Chinei moderne”. Conceptele sale politice, cum ar fi „o tara, doua sisteme”, sau economice – „nu conteaza ce culoare are pisica, important este sa prinda soareci”, au devenit legendare si au intrat, la randul lor, in cartile de istorie. Reformele initiate de Deng au propulsat China pe calea progresului, transformand-o in „marea manufactura a Lumii”, si au facut posibile negocierile incheiate cu redobandirea Hong Kong-ului si Macao. Deng Xiaoping a fost un conducator cu o uriasa experienta politica, fiind un adevarat supravietuitor al nenumaratelor epurari si tulburari politice ale regimului Mao Tzedung, ceea ce l-a facut ca, spre sfarsitul vietii, sa convinga birocratia chineza de necesitatea limitarii mandatului prezidential. A dat in acest sens un exemplu personal transferand puterea prezidentiala, in 1980, catre Jiang Zemin, pentru ca niciodata in China sa nu mai apara un lider atotputernic care sa comita „greselile” lui Mao. Dar a ramas in continuare presedinte al Comisiei Militare Centrale, veghind mai departe asupra destinului tarii sale. In timp ce economiile (si chiar guvernele) altor tari comuniste s-au prabusit in anii ‘80, Deng si urmasii sai au reorientat, eficient, economia Chinei catre un protectionism bazat pe export si dezvoltarea accelerata a tarii.
Deng a condus China, direct sau indirect, pana la moartea sa, in 1997. I-au urmat doi presedinti iesiti „din mantaua sa”: Jiang Zemin (in exercitiu intre 1988 si 2003) si Hu Jintao (2003-2013), ambii intelectuali, deschisi catre lume, reformisti si liberali. Apoi, din 2013, la putere a venit Xi Jingping si drumul lin al Chinei catre lumina s-a transformat intr-un mars de cucerire a Lumii.
Xi Jingping, un „dragon” mai comunist decat Mao
Povestea ascensiunii lui Xi Jinping, nascut la 15 iunie 1953, este foarte graitoare pentru devenirea politicianului pur si dur de astazi. A ocupat functia de secretar general al Partidului Comunist Chinez (PCC) si de presedinte al Comisiei Militare Centrale (CMC) din 2012 si presedinte al Republicii Populare Chineze (RPC), din 2013. Cariera sa a inceput furtunos, in adolescenta fiind exilat in comitatul rural Yanchuan, dupa epurarea tatalui sau, veteranul comunist Xi Zhongxun, in timpul Revolutiei Culturale, si a trait intr-o pestera din satul Liangjiahe. Asta nu l-a impiedicat sa se alature Partidului Comunist si activeze ca secretar al partidului. Dupa ce a studiat ingineria chimica la Universitatea Tsinghua ca „student muncitor-taran-soldat”, Xi a capatat experienta administrativa si politica in provinciile de coasta ale Chinei, acolo unde s-a aplicat pentru prima data „capitalismul de stat” chinez. Xi a fost guvernator al Fujianului, din 1999 pana in 2002, apoi a deveni guvernator si secretar de partid al provinciei vecine Zhejiang, din 2002 pana in 2007. Dupa demiterea secretarului partidului din Shanghai, Chen Liangyu, Xi a fost transferat pentru a-l inlocui pentru o scurta perioada, in 2007. Ulterior, a fost introdus in Comitetul Permanent al Biroului Politic si a ocupat functia de prim-secretar al Secretariatului Central, in octombrie 2007. In 2008, a fost desemnat ca succesor al lui Hu Jintao, liderul suprem; in acest scop, Xi a fost numit vicepresedinte al Republicii Populare Chineze si vicepresedinte al Comisiei Militare Centrale. El a primit oficial titlul de „nucleu de conducere” din partea Partidului Comunist Chinez (PCC), in 2016. Xi Jinping a fost, incepand din 2007, membru al celui de-al 17-lea, al 18-lea si al 19-lea Comitet Permanent al Biroului Politic al PCC. Cei familiarizati cu istoria comunismului recunosc, fara indoiala, sablonul veritabilului „apparatchik”.
Revista americana „National Interest” este de parere ca trei evolutii majore, anterioare anului 2020, evidentiaza ascensiunea lui Xi Jinping. Prima a fost uriasa sa campanie anti-mita, initiata dupa ce a preluat conducerea Partidului Comunist din China. Xi a ajuns la conducere in urma unuia dintre cele mai notorii scandaluri politice: incidentul Wang Lijun, din 2012. In al doilea rand, in 2017, la al 19-lea Congres al Partidului, Xi a prezentat ideologia sa calauzitoare, „Gandirea lui Xi Jinping”, inserata apoi in Constitutia oficiala a Republicii Populare. Acest lucru l-a facut pe Xi al doilea lider, dupa Mao, care si-a inclus numele in programul partidului, semnaland consolidarea puterii sale. In al treilea rand, in 2018, Xi a obtinut votul Congresului National al Poporului pentru abolirea limitelor mandatului prezidential, ceea ce-i permite sa detina functia la nesfarsit, devenind astfel un conducator pe viata, tot dupa modelul lui Mao.
Xi Jinping a preluat treptat puterea de la birocratii partidului aducand-o in mainile sale. Lucru care ii confera un control necontestat asupra celei mai populate natiuni din lume si a celei de-a doua economii mondiale. Numai ca timpurile sunt acum altele si, spre deosebire de Mao, care a condus un partid revolutionar insarcinat cu impunerea comunismului, Xi Jinping promoveaza interesele partidului intr-o lume in care, in afara Chinei, comunismul a murit. Oricum, cu toata aceasta uriasa putere adunata in mainile sale, Xi nu mai face un secret ca este gata sa-si realizeze viziunea despre un „nou model de relatii internationale”, dorind sa reinvie comunismul pe plan global. Conceptia sa de proiectare a puterii chineze in lumea contemporana il determina pe Xi sa urmareasca o diminuare a dependentei economice a Chinei de SUA, responsabile de distrugerea comunismului, intentia sa fiind de a pulveriza influenta Washingtonului in lume. Si, in acest punct, trebuie spus clar ca politica lui Xi este politica externa a Chinei. In nici un caz, invers.
Unii observatori se grabesc sa afirme ca Xi a relansat cultul lui Mao si ca asistam la o revenire a maoismului in China. Dar se inseala. Xi nu a iesit din mantaua rosie a lui Mao, ci mai degraba din cea stacojie a lui Stalin si aplica o politica foarte diferita de inaintasul sau chinez: intarirea statului, sprijinirea companiilor nationale, practica dreptului socialist ca instrument de represiune, ceea ce te duce cu gandul mai degraba la un fel de neostalinism a la Liu Shaoqi, din anii anteriori Revolutiei Culturale, chiar daca in contextul globalizarii aceasta comparatie are unele limite. Totusi, lui Xi ii place sa il imite pe Mao, amestecand declaratiile populiste (despre „strainii cu punga plina care isi permit sa dea lectii Chinei”, de exemplu) cu un limbaj popular, accesibil celor aproape un miliard si jumatate de supusi. La fel ca la noi, pe vremea lui Ceausescu, „laudatorii de serviciu” au creat un adevarat edificiu ideologic si institutional pentru a-l transforma pe Xi in a treia mare figura a „sinizarii socialismului”, plasandu-l implicit pe acelasi nivel cu Mao si cu Deng Xiaoping.
Adevarul este ca raportul Chinei cu democratia a fost intotdeauna ambiguu. Puternica represiune interna dusa in ultimii doisprezece ani si intarita de Xi, incepand din 2013, indica temerea Partidului de a nu pierde controlul opiniei publice. In plus, propaganda chineza este ajutata consistent de faptul ca idealurile democratice cunosc o criza profunda la scara mondiala, cateva exemple fiind destramarea unor institutii democratice vechi de catre lideri populisti, dezinformarea, trumpismul, aparitia de miscari noi de protest, lipsite de structura politica si, in fine, criza COVID-19, in care guvernele tarilor bogate si democratice afiseaza, majoritatea, un bilant deplorabil, atat in termeni sanitari cat si de reactie politica. Intr-un astfel de context, nici nu mai surprinde ca aceste evolutii nu sunt propice adeziunii societatii chineze in ansamblul sau la modelul democratiilor liberale.
In coregrafia pusa la cale de partid, Xi vorbeste la fel ca predecesorii sai: cu angajamente privind reforme si punand accentul pe „dezvoltarea pasnica”. Insa China pe care o conduce este astazi o tara foarte diferita fata de cea din anii 1990 si 2000 cand liderii Statelor Unite si cei europeni sperau ca Beijingul sa poata fi atras inspre democratie si integrarea in ordinea globala creata de Occident. Xi a sistat aproape complet liberalizarea pro-piata iar in locul acesteia a revenit la programe conduse de stat menite sa protejeze si incurajeze companii chineze „campioane” care sa alunge concurentii din Vest din industriile si sectoarele tehnologice.
In interiorul puterii, Xi a eliminat sau a tras pe linie moarta rivalii politici si a creat un cult al personalitatii care ii asigura pozitia dominanta. Nu este, probabil, omnipotent, dar, intre „lupii razboinici” din Beijing este fara indoiala „masculul alfa”. Asa cum spuneam, prin inlaturarea limitelor asupra mandatelor prezidentiale Xi si-a acordat dreptul de a conduce pe viata, iar regimul sau a reusit sa degradeze si mai mult situatia oricum catastrofala privind respectarea drepturilor omului in China. Xi domneste peste un stat politienesc tot mai opresiv care foloseste tehnologie de ultima generatie si inteligenta artificiala pentru a supraveghea si intari controlul asupra societatii in toate modurile imaginabile. Plasarea a aproximativ un milion de etnici uiguri in ceea ce in mod fundamental este un sistem de gulaguri din vestul Chinei reprezinta unul din cele mai mari abuzuri din istoria recenta a umanitatii. La pasivul politic se adauga represiunea anti-democratica din Hong Kong (care incalca acordul incheiat cu Marea Britanie prin care englezii au retrocedat conditionat fosta colonie) si represiunea sociala si economica din interiorul societatii chineze unde, pentru cea mai mica greseala, iti sunt suspendate drepturile cetatenesti (de pilda, nu mai ai voie sa calatoresti cu avionul).
„Umbrele” nestiute ale Orasului Interzis
In strainatate Xi promoveaza autoritarismul cu si mai mare agresivitate, fie ca este vorba de sustinerea regimurilor nedemocratice din Iran, Venezuela, Belarus si alte locuri, fie de tentativele tot mai stringente de a impiedica jurnalisti, oameni din mediul universitar sau companii straine sa cenzureze criticile la adresa Chinei. Xi este dispus sa riste condamnarea din partea comunitatii internationale pentru a suprima valorile democratice peste tot in lume. Propria sa „carticica rosie” il calauzeste neabatut. Dar viata isi are legile sale obiective, si orice actiune determina o reactiune. Astfel incat „unchiul Xi”, cum ii place sa i se spuna de catre popor, incepe sa fie contestat chiar din interiorul Partidului Comunist si asta, in mod normal, ar trebui sa fie inceputul sfarsitului. Astfel, „cel mai puternic presedinte dupa Mao”, Xi Jinping, este din ce in ce mai des tinta unor critici din sanul partidului. Pilduitor este cazul profesoarei Cai Xia care a predat timp de 30 de ani la Scoala centrala a Partidului Comunist Chinez, centru de formare al responsabililor chinezi, si care s-a ridicat pe fata impotriva autoritarismului tot mai mare al presedintelui chinez. Cai Xia il acuza pe Xi ca a ucis partidul si tara, intarindu-si constant puterea. Ea denunta un partid care a devenit un „zombie politic”, incapabil sa-l impiedice pe secretarul sau general sa domneasca la nesfarsit asupra Chinei si subliniaza atitudinea agresiva a propagandei chineze, care a facut din lumea intreaga un inamic. Un afront de neconceput adus partidului unic, care a si eliminat-o rapid din randurile „tovarasilor” pentru atentat grav la „reputatia tarii”. Totusi, Xi Jinping, este din ce in ce mai des tinta unor critici din sanul partidului. Xu Zhangrun, profesor de drept la prestigioasa Universitate Tsinghua, a fost arestat pentru ca a denuntat opacitatea regimului in gestionarea crizei de sanatate, iar un alt cadru de partid, Ren Zhiqiang, face obiectul unei anchete interne pentru ca l-a comparat pe presedintele chinez cu un clovn. Epurarile din partid ale lui Xi Jinping, intre 2012 si 2017, sunt cele mai mari din istorie: peste 170 de ministri si adjuncti de ministri au fost demisi, iar si mai multi au fost incarcerati pentru coruptie, pentru incalcarea disciplinei de partid sau pentru comportament nepotrivit. Comparativ, in 63 de ani, intre 1949-2012, au fost supusi sanctiunilor doar 22 membri ai Comitetului Central. In 2019, Xi a infiintat Noua Comisie de Supraveghere pentru a controla mai strict activul conducerii de partid.
Adevarul este ca, in general, lumea nu intelege mare lucru din ce se intampla in China. Cand te uiti de peste mari si tari la China ai tendinta de a o considera o tara-monolit, condusa de un partid-monolit, un stat lipsit de tensiuni interne, o putere economica si politica de prim rang. In realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Partidul Comunist Chinez este divizat in mai multe factiuni si centre de putere, tara este profund divizata intre cei imbogatiti de participarea la economia globala si cea mai mare parte a populatiei extrem de sarace si pe seama careia se construieste prosperitatea celor putini. Institutiile, armata, serviciile de intelligence si birocratia de stat sunt la randul lor o oglinda a rivalitatilor din interiorul Partidului si adesea in subteran se dau lupte necrutatoare pentru putere.
China nu este o tara-monolit, ci un stat-compozit care acopera aproape zece milioane de kilometri patrati si este impartit in 23 de provincii, cinci regiuni autonome, patru municipalitati controlate direct (Beijing, Tianjin, Shanghai si Chongqing) si doua regiuni administrative speciale Hong Kong si Macao. China recunoaste legal 56 de nationalitati distincte si 5 limbi oficiale (mandarina, mongola, uigura, tibetana si zhuang) in afara carora mai exista 287 de limbi „vii”. Cel mai mare grup etnic sunt etnicii chinezi sau „han”, care reprezinta mai mult de 90% din populatia totala. Chinezii han depasesc numeric alte grupuri etnice din fiecare diviziune la nivel provincial, cu exceptia Tibetului si Xinjiang.
China are cea mai lunga frontiera terestra combinata din lume, masurand 22.117 km de la gura de varsare a raului Yalu (raul Amnok) pana la Golful Tonkin, si se invecineaza cu 14 natiuni, mai mult decat orice alta tara, cu exceptia Rusiei, care, de asemenea, se invecineaza cu 14 tari. China se extinde in mare parte din Asia de Est, invecinandu-se cu Vietnam, Laos si Myanmar in Asia de Sud-Est; India, Bhutan, Nepal, Afganistan si Pakistan in Asia de Sud; Tadjikistan, Kargazstan si Kazahstan in Asia Centrala; si Rusia, Mongolia si Coreea de Nord in Asia Interioara si Asia de Nord-Est. In plus, China imparte frontierele maritime cu Coreea de Sud, Japonia, Vietnam si Filipine. China si-a rezolvat frontierele terestre cu 12 din cele 14 tari vecine, dupa ce a facut compromisuri substantiale in majoritatea acestora. In prezent are frontiere terestre disputate doar cu India si Bhutan. China este implicata in plus in dispute maritime cu mai multe tari cu privire la proprietatea mai multor mici insule din Marea Chinei de Est si de Sud, cum ar fi Insulele Senkaku si Scarborough Shoal.
Constitutia chineza prevede ca China „este un stat socialist guvernat de dictatura democratica a poporului, care este condus de clasa muncitoare si bazat pe o alianta de muncitori si tarani”, si ca institutiile statului „practica principiul centralismului democratic”. RPC este astazi singurul stat socialist din lume care isi propune in mod explicit sa construiasca comunismul. In general, guvernul chinez a fost descris ca fiind comunist si socialist, dar si autoritar si corporatist, cu restrictii grele in multe domenii, in special impotriva accesului liber la Internet, libertatii presei, libertatii de intrunire, dreptului de a avea copii, formarii libere a organizatiilor sociale si libertatii religioase. Sistemul politic, ideologic si economic chinezesc a fost numit de liderii de la Beijing o „democratie consultativa” „dictatura democratica a poporului”, „socialism cu caracteristici chineze”, care este marxismul adaptat conditiilor chineze si, respectiv, „economiei socialiste de piata”. Asadar, o economie capitalista la ordinele Partidului Comunist. Oare ce fel de soareci poate prinde o asemenea pisica mutanta? – s-ar intreba, pe buna dreptate, Deng Xiaoping, parintele Chinei moderne.
Probabil, raspunsul cel mai apropiat de adevar l-ar putea da Jack Ma, liderul corporatiei Ant Group si fondatorul firmei Alibaba, unul dintre miliardarii emblematici ai acestui tip de economie. El a facut imprudenta de a critica deschis autoritatile decizionale de la Beijing si bancile detinute de catre stat. Ca urmare, a disparut din fata audientei show-ului de talente pe care l-a creat, „Africas Business Heroes”, o competitie televizata pentru antreprenori in devenire, a fost inlocuit din postura de jurat a finalei si fotografia sa a disparut de pe pagina de Internet a competitiei. Magnatul a fost exclus si din clipul promotional al show-ului. Locul lui Ma ca jurat i-a revenit lui Lucy Peng, unul dintre directorii executivi ai Alibaba. Dar asta nu-i nimic, Partidul Comunist Chinez a avut reactii si mai dure si a ordonat suspendarea ofertei publice istorice a lui Ma in valoare de 37 miliarde de dolari pentru compania sa Ant Group. Dupa suspendarea listarii Ant Group, care ar fi reprezentat cea mai mare oferta publica initiala (IPO) de anul trecut, magnatul nu a mai avut nicio aparitie publica.
In varsta de 56 de ani, Jack Ma a fost odinioara un tanar model pentru regimul comunist, acel „talent exemplar pe care si-l doreste orice popor”, insa relatia s-a deteriorat pe masura ce Ma a devenit tot mai critic la adresa leadership-ului chinez. Alibaba, versiunea asiatica a Amazon, i-a adus magnatului venituri de 35 de miliarde de dolari, insa averea sa totala este mult mai mare. Desi este recunoscut ca unul dintre oamenii de afaceri proeminenti ai Chinei, Ma s-a infruntat pe fata cu regimul de la Beijing si a solicitat o economie mai deschisa si mai orientata spre piata. Fostul profesor de limba engleza devenit un stralucit om de afaceri este considerat o adevarata vedeta in tara sa, un „rock star”, ceea ce i-a facut pe liderii comunisti sa se teama de influenta sa covarsitoare in randul populatiei. Dupa pedeapsa primita si o periooada de pocainta, Ma a reaparut in public cu lectia bine invatata: nimeni nu este la adapost de ochiul atoate-vazator si de batul lung al Partidului Comunist. Cazul sau este insa departe de a fi singular. Sub tutela presedintelui Xi Jinping, China aplica o politica necrutatoare contra criticilor sai si a lansat o campanie de arestare a tuturor dizidentilor regimului. Anul trecut, un mogul din imobiliare a disparut dupa ce l-a facut clovn pe Xi Jinping pentru modul in care a gestionat pandemia de coronavirus. Ren Zhiqiang, un miliardar din domeniul finantelor, a fost si el condamnat la 18 ani de inchisoare dupa ce a marturisit „din proprie initiativa” mai multe infractiuni de coruptie. De asemenea, Xian Jianhua, tot un miliardar din domeniul financiar, a fost saltat dintr-un hotel din Hong Kong in 2017 si dus in China continentala.
Continuarea luni, 7 iunie 2021.
