Sambata, 24 Aprilie, de Ziua Comemorarii genocidului armean, presedintele Joe Biden a recunoscut, in mod oficial, uciderea si deportarea armenilor de catre turci, cu mai bine de un secol in urma, ca un act de genocid, rupand astfel rezerva prudenta a predecesorilor sai la Casa Alba si riscand sa inflameze tensiunile deja existente in relatiile cu Turcia. A doua zi, premierul armean antirus Nikol Pashinyan, considerat responsabil pentru pierderea razboiului cu Azerdbaidjanul sustinut militar si logistic de Turcia, a demisionat pentru a se putea face alegeri anticipate in Armenia. Ultimul lucru pe care l-a facut Pashinyan inainte sa coboare din palatul guvernamental a fost sa ii trimita o scrisoare de recunostinta lui Joe Biden, subliniind importanta istorica a recunoasterii de catre SUA a genocidului armean, aceast gest fiind, in acelasi timp, si „o chestiune de securitate pentru Armenia” dupa conflictul din Nagorno-Karabah, in care Turcia a sustinut Azerbaidjanul.
Biden a folosit intr-adevar cuvantul „genocid” in declaratia sa care a marcat „Ziua Comemorarii Armene”, la 106 ani de la evenimentele pe care istoricii le considera inceputul acestei catastrofe umanitare. Lucru cu atat mai remarcabil cu cat presedintii americani anteriori au evitat mereu sa foloseasca aceasta eticheta in timp ce faceau proclamatia traditionala, anuala, onorand aceasta comemorare. „In fiecare an, in aceasta zi, ne amintim vietile tuturor celor care au murit in genocidul armean din epoca otomana si ne reangajam pentru a preveni ca o asemenea atrocitate sa se mai repete vreodata”, a afirmat Biden in declaratie. „Poporul american ii onoreaza pe toti acei armeni care au pierit in genocidul care a inceput in aceasta zi, in urma cu 106 ani”, a adaugat el.
De altfel, Biden promisese in timpul campaniei sale electorale pentru presedintie sa recunoasca genocidul armenilor, care a avut loc la fondarea Turciei moderne. Cu peste un secol in urma, din aprilie 1915 si pana in iulie 1916, sau chiar 1923 dupa unii istorici, doua treimi dintre armenii care traiau pe teritoriul de astazi al Turciei au pierit in urma deportarilor, foametei si masacrelor de mare amploare. Turcii otomani au deportat aproximativ 2 milioane de armeni incepand din 1915 si alti aproximativ 1,5 milioane de armeni au fost ucisi. Problema este ca responsabilitatea pentru acest adevarat genocid revine „Junilor Turci”, parintii fondatori ai Republicii Turcia, iar Ankara nu poate „accepta ca unii dintre «marii eroi care au salvat patria» sunt niste criminali”. Astfel, recunoasterea Genocidului Armean ar fi echivalenta cu repunerea in discutie a bazelor identitatii nationale turce, pentru ca ar insemna sa se recunoasca ca Republica Turca a fost creata pornind de la eliminarea sistematica a armenilor si de la jefuirea proprietatilor lor. Dincolo de implicatiile morale si psihologice, atat pentru stat cat si pentru urmasii persoanelor implicate, recunoasterea oficiala a genocidului din 1915-1916 implica chestiuni financiare si teritoriale foarte importante pentru Turcia. Intr-adevar, guvernul turc crede ca astfel s-ar deschide calea pentru pretentii de despagubire pe care Turcia in nici un caz nu ar vrea sa le onoreze. Turcia se teme ca ar putea fi obligata sa plateasca despagubiri pentru pagubele umane, morale si materiale (asa cum a facut Germania dupa Holocaust), sau chiar sa retrocedeze Armeniei teritoriile pe care i le-a luat prin Tratatul de la Sèvres si a caror compozitie etnica a fost subminata prin genocid, teritorii care fusesera atribuite Armeniei prin Tratatul de la Brest-Litovsk si care, astazi, sunt situate in Turcia, dar si in Azerbaidjan si in Georgia.
Americanii de origine armeana, un lobby foarte influent la Washington, au cerut de mult timp presedintilor SUA recunoasterea oficiala a genocidului armean, dar Turcia, in trecut un aliat-cheie in NATO, a reusit sa blocheze pana acum orice recunoastere a acestui adevar istoric, avertizandu-si aliatii cu deteriorarea relatiilor bilaterale si afirmand ca violenta extrema facea parte din ciocnirile sangeroase care au avut loc in timpul primului razboi mondial. Genocidul comis de turci este insa foarte bine documentat. Numerosi martori, diplomati, militari si misionari occidentali au fost prezenti la locul masacrelor. Acestia au scris foarte multe note adresate guvernelor occidentale, in care descriau in detaliu procesul de genocid in curs de desfasurare. Aceste note sunt inca bine pastrate in arhivele din tarile de destinatie, in special in Franta, regatul Unit, Italuia, Germania, Statele Unite si in arhivele secrete ale Vaticanului. Printre martorii cei mai notabili s-au aflat personalitati precum Henry Morgenthau, Armin T.Wegner, Johannes Lepsius si Leslie Davis. Aliatii, deja angajati pe frontul european, au asistat de cele mai multe ori neputinciosi la masacre, dar asta nu i-a impiedicat sa acuze oficial Turcia de „crime impotriva umanitatii si civilizatiei” intr-un raport din 24 mai 1915, si sa cada de acord sa-i traga la raspundere pe toti oficialii turci care au luat parte la genocid.
Desi e greu de crezut, problema e chiar mai ampla decat atat pentru ca, dupa cum s-a dovedit, nu doar armenii au fost victimele masacrelor comise de trupele turce. Populatiile aramaice (asirieni, caldeeni siriaci) si pontica au fost si ele grav afectate in aceasta perioada, fiind in mare parte eliminate de catre autoritatile otomane, la fel ca unii siriaci si yazidini. Potrivit liderilor comunitatii de refugiati din Armenia, 500.000 de yazidini ar fi pierit in timpul masacrului. In 2007, Asociatia Internationala a Expertilor in Genocid (International Association of Genocide Scholars) au ajuns la un consens potrivit caruia „campania otomana contra minoritatilor crestine din Imperiu, intre 1914 si 1923, constituie un genocid impotriva armenilor, asirienilor si grecilor pontici din Anatolia”. Actele de genocid impotriva asirienilor si grecilor pontici sunt, prin urmare, recunoscute de comunitatea istoricilor. Cei 500.000-750.000 de morti asirieni, care reprezentau aproximativ 70% din populatia de asirieni de la acea data, au fost ucisi in acelasi modus operandi si in aceeasi perioada ca si Genocidul Armean. Aproximativ 350.000 de greci pontici au murit in urma masacrelor, foametei si bolilor. Potrivit unui consilier al armatei germane, Ismail Enver, ministrul turc al apararii, declarase in 1915, ca a vrut sa „rezolve problema greceasca in acelasi mod in care credea ca a rezolvat problema armeana.” Astazi, guvernul turc este de acord ca luptele din timpul razboiului i-au ucis pe multi, dar neaga vehement ca tratamentul aplicat armenilor crestini de catre otomanii musulmani echivaleaza cu un genocid si declara ca numarul mortilor a fost mult mai mic. Cu toate acestea, peste doua duzini de tari au recunoscut atrocitatile ca fiind genocid, potrivit Institutului National Armean, un grup cu sediul la Washington care pledeaza pentru desemnarea genocidului. Intre tarile sau parlamentele nationale care au recunoscut genocidul armean se afla Uruguay, camera deputatilor din Cipru, Camera Reprezentantilor din SUA, Duma de Stat a Rusiei, Parlamentul Greciei, Senatul Belgiei, Parlamentul Suediei, Parlamentul Libanului, Vaticanul, Parlamentul Frantei, Consiliul National al Elvetiei (in pofida avizului negativ dat de Consiliul Federal), Argentina, Armenia, Italia, Tarile de Jos, Slovacia, Canada (Quebec), Polonia, Lituania, venezuela, Chile, Brazilia, Paraguay, Bolivia, Republica Ceha, Austria, Luxemburg, Siria, Bulgaria si Germania. Unele institutii internationale si regionale au recunoscut si ele Genocidul: tribunalul Permanent al Popoarelor, Parlamentul European, Consiliul Europei, Mercosur, Parlamentul Americii Latine si Conbsiliul Mondial al Bisericilor.
In ceea ce priveste ONU, Raportul Whitaker, din 1985, a sugerat subcomisiei Organizatiei Natiunilor Unite pentru protejarea drepturilor omului si minoritatilor sa recunoasca caracterul de genocid al mai multor masacre, inclusiv cea impotriva armenilor. Cu toate acestea, problema a dat nastere la controverse, ceea ce a facut ca, de facto, nici un masacru dinainte de 1948 sa nu fie calificat drept genocid de catre ONU.
Alte tari au refuzat sa considere masacrarea armenilor drept genocid: este vorba de Anglia (Tara Galilor, Scotia si Irlanda de Nord au recunoscut, toate, Genocidul Armean) si de Israel, in pofida faptului ca cea mai inalta autoritate religioasa, rabinul sef, a recunoscut la randul sau Genocidul Armean. La 12 aprilie 2015, Papa Francisc a declarat in timpul liturghiei celebrata la Vatican cu ocazia Centenarului Genocidului Armean: „Omenirea noastra a trait secolul trecut trei mari tragedii nemaiauzite: prima a fost cea considerata ca «primul genocid al secolului al XX-lea»; ea a lovit in poporul vostru armean – primul popor crestin – precum si in sirienii catolici si ortodocsi, in asirieni, in chaldeeni si in greci.”
In aceste conditii, nu surprinde ca guvernul turc al presedintelui Recep Tayyip Erdogan a declarat ca „respingem si denuntam in termenii cei mai fermi” declaratia lui Biden, adaugand ca aceasta „va deschide o rana profunda care submineaza increderea si prietenia noastra reciproca”. In pofida faptului ca relatiile turco-americane au fost din ce in ce mai tensionate in ultimii ani, Biden a vorbit in cele din urma, vineri, cu Erdogan – primul lor apel in timpul noii Administratii americane – si a transmis „interesul sau fata de o relatie bilaterala constructiva, cu domenii extinse de cooperare si gestionare eficienta a dezacordurilor”.
Declaratia istorica a presedintelui american era totusi asteptata, in special dupa ce candidatul Biden de anul trecut marca, atunci, Ziua Comemorarii Armene spunand: „Tacerea este complicitate. Daca nu recunoastem, nu comemoram si nu invatam pe deplin copiii nostri despre genocid, cuvintele ‘nu, niciodata’ isi pierd sensul”, si promitand sa sustina o rezolutie din 2019 a Congresului care a recunoscut actiunile Imperiului Otoman drept genocid, dar careia fostul presedinte Donald Trump, ca si predecesorii sai, nu i s-a alaturat niciodata. Inca de miercuri, 21 aprilie, peste 100 de membri bipartizani ai Congresului i-au trimis o scrisoare lui Biden, cerandu-i sa-si foloseasca proclamatia pentru a eticheta oficial ceea ce s-a intamplat drept „genocid”. Totusi, trebuie precizat ca declaratia lui Biden nu are nici o implicatie legala si, chiar daca Departamentul de Stat ar da la randul sau declaratii oficiale in acest sens, nu exista sanctiuni automate sau alte sanctiuni care sa isi faca efectul. De exemplu, in ultima sa zi cu Donald Trump in functia de presedinte, Administratia Trump a declarat tratamentul aplicat uigurilor si altor minoritati etnice musulmane de catre guvernul chinez drept genocid, fara insa a pune in aplicare sanctiuni. Dar, fara indoiala, importanta morala si simbolica a recunoasterii genocidului armean este uriasa!
Reactiile pro si contra vor zgudui fara indoiala relatiile americano-turce, aflate deja pe o gheata subtire din cauza unei sir aproape nesfarsit de dezacorduri aparute in ultimii ani, si ar putea deteriora relatiile dintre Biden si Erdogan. Ceea ce nu ar fi tocmai o surpriza prea mare dupa relatia calduroasa dintre Trump si Erdogan care i-a permis acestuia din urma sa trimita in mod repetat lovituri sub centura propriei administratii pana cand a fost fortat sa se opreasca doar de presiunile politice facute de Congresul american, inclusiv din partea republicanilor. Administratia lui Trump a sanctionat oficialii guvernului turc si agentia sa de achizitii in domeniul apararii, in decembrie anul trecut, pentru achizitionarea sistemului rusesc de rachete, la cativa ani dupa ce aceste sanctiuni au fost obligatorii si numai dupa ce Congresul a votat sa le readuca pe ordinea de zi. Altminteri, tipic pentru presedintele Trump care, dupa ce a parut sa-i dea unda verde lui Erdogan, i-a sanctionat si pe inaltii oficiali turci pentru incursiunea lor in nordul Siriei impotriva fortelor kurde care au luptat alaturi de trupele americane impotriva ISIS. La randul sau, guvernul Turciei a cerut de mult timp SUA sa-l predea pe Fetullah Gulen, clericul islamic moderat care are o rezidenta permanenta legala in Pennsylvania si pe care Erdogan l-a acuzat de conducerea loviturii de stat, din 2016, impotriva sa. Ceea ce, bineinteles ca nu se va intampla.
Turcia considera de asemenea ca fortele kurde siriene, protejate de SUA, reprezinta o amenintare existentiala din cauza legaturilor acestora cu kurzii turci si cu partidul PKK, pe care Turcia si, de altfel, si SUA l-au desemnat „un grup terorist” – condamnand sprijinul SUA pentru kurzii sirieni ca fiind o tradare. Putin din aceasta tensiune ar fi trebuit, poate, sa se risipeasca sub conducerea lui Biden, care a vorbit vineri, la telefon, cu Erdogan, in anticiparea a ceea ce unii analisti considerau ca va fi un dus foarte rece pentru Ankara – recunoasterea genocidului armean. Oricum, potrivit relatarilor oficiale ale Casei Albe, cei doi lideri au convenit sa se intalneasca in paralel cu summitul NATO din iunie „pentru a discuta despre intreaga gama de chestiuni bilaterale si regionale”. Acolo unde nu mai este vorba despre dosare istorice ci despre chestiuni fierbinti la ordinea zilei si a caror nerezolvare ar putea aduce dureri de cap si mai mari decat s-a intamplat, candva, in trecut.
